CITIRE

Povestea extravagantului Duiliu Zamfirescu. Scriit...

Povestea extravagantului Duiliu Zamfirescu. Scriitor, diplomat, en garde, dacă prestigiul cerea

„Ca la toți oamenii echilibrați, dar cu fantazia caldă, nimicnicia făpturei noastre față cu natura uriașe, era o cauză statornică de melancolie, iar pe de altă parte, scânteia ce arde în noi, facultățile noastre sufletești, un continuu îndemn de a trăi. A pricepe că nu poți pricepe și că nu ești în stare de-a împiedica împlinirea legilor firei, este deja interesant; dar a pricepe pentru ce nu poți pricepe, e minunat, fiindcă dacă ai putea înlătura pricina pentru care nu poți pricepe și care e parte în tine, parte afară din tine, ai pricepe totul! Viața e plină de durere și de farmec. Ce somn adânc doarme spațiul dintre stele! Între fiecare stropitură de lumină din Calea Lactee sunt milioane de poște de singurătate. Și unde ne ducem noi, după moarte? noi, partea aceasta ce se desprinde din tiparul de acum? Nicăiri. Murim în noi înșine, cum mor făpturile unui vis, în vis”, scria Duiliu Zamfirescu, în Viața la țară.

Poet, prozator, publicist, cunoscut azi mai ales pentru romanele din ciclul Comăneștenilor – Viața la țară a fost primul, urmat de alte patru –, Duiliu Zamfirescu s-a remarcat și în viața diplomatică și politică a României, de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea.

A fost primul născut al lui Lascăr Zamfirescu, funcționar în Focșani, și al Sultanei Mincu, sora arhitectului Ion Mincu și a pictorului Ștefan Mincu.

A făcut studii de drept la București, pentru că, după cum nota istoricul Marcela Guțu într-o lucrare dedicată personalității lui Duiliu Zamfirescu, pe atunci Dreptul era „facultatea viitorilor oameni politici”. În 1880, a obținut licența în științe juridice iar după cinci ani, a intrat în Ministerul de Externe, prin concurs, și a urmat o carieră în diplomație. Vorbitor fluent al limbii italiene, a fost desemnat secretar de legație la Roma. Acolo a petrecut 18 ani, din 1888 până în 1906, cu o întrerupere de un an și jumătate, când a fost trimis în Grecia și Belgia. Tot acolo s-a și căsătorit cu o italiancă și a avut o fată, Henrietta, și doi băieți, Lascăr și Alexandru, toți trei născuți și crescuți în Italia.

Într-o scrisoare datată 11 august 1889, Duiliu îi scria lui Titu Maiorescu din Castellammare di Stabia: „Mă învârt în mijlocul unui stol de contese, principese, baronese și alte dihănii blazonate, care ciripesc, vorbesc sau latră, după cum le e gușa și mintea”.

Duiliu Zamfirescu, din Însemnările lui I.M.Dimitrescu, Cronica Vrancei; Biblioteca digitală

Duiliu Zamfirescu, din Însemnările lui I.M.Dimitrescu, Cronica Vrancei; Biblioteca digitală

Reîntors în România, a ales ca reședință principală Faraoane, lângă Odobești, acolo unde erau, în acea vreme, cele mai întinse podgorii moldovenești. Intenția lui a fost de a fi independent material, în cazul în care în viața politică i-ar fi adus surprize neplăcute.

În perioada respectivă, „un funcționar cu leafă era practic de neconceput făcând și reușind într-o politică de anvergură. E tocmai ceea ce urmărea și Duiliu Zamfirescu: libertatea în mișcări, sub raport material, dacă nu printr-o mare avere, atunci printr-o întreprindere bănoasă, care să producă periodic, cu regularitate. A ales soluția cea mai simplă: o vie de proporții, cultivată intensiv sub ochii pricepuți ai stăpânului; o casă în punctul dominant al viei, cu aer de conac și un stil de viață adaptat după posibilități și necesități”, scria Marcela Guțu.

În Însemnările lui, memorialistul I.M.Dimitrescu, povestea când l-a întâlnit prima dată pe scriitor. De la el avem și un portret al lui Duiliu Zamfirescu, tânăr, înainte de plecarea în Italia.

„…treceam prin fața unei cofetării din oraş, la care s-a oprit un docar vopsit în galben, cu doi cai albi frumoşi conduşi de un vizeteu voinic îmbrăcat într-o livrea luxoasă. Din vehicol a coborât şi a intrat în cofetărie un bărbat înalt, impunător îmbrăcat într-o manta albă, de pânză, încălţat cu ghete galbene, cu jambiere lungi până la genunchi, încheiate cu şireturi. Îmi închipuiam că e un oare care proprietar de pământuri, venit de la moşie să se îndestuleze cu bunătățile de care duceau jind atâţia oameni săraci. Un coleg de liceu mi-a atras atenţia că acesta este poetul şi romancierul Duiliu Zamfirescu, care a publicat multe poezii şi romane în Biblioteca pentru toţi. M-am oprit şi când a ieşit din cofetărie, l-am privit cu mai mult interes şi am fost fericit că văzusem şi eu pe cineva care făcea poezii ca Vasile Alecsandri.”

Împreună cu cei trei copii | Sursa: Adevărul

Împreună cu cei trei copii | Sursa: Adevărul

Revenit în România, la vârsta maturității, același I.M.Dimitrescu își amintea de o altă întâlnire, la o conferință pe care Duiliu Zamfirescu o susținea la teatrul din Focșani, „tixit de lume”. Trecuse ora stabilită și, într-un final, acesta și-a făcut apariția pe scenă.

„În fundul scenei se arată, călcând rar, marţial un domn înalt, distins, îmbrăcat în haine de ţesătură albă de mătasă. În mână purta mănuşi de piele creme. A salutat solemn, în dreapta, în stânga, pe cei mai intimi din teatru. Şi-a scos apoi tacticos mănuşele şi alături de ceasul de aur le-a aşezat pe masă. C-o batistă de olandă fină şi-a şters ochilarii. C-un ceremonial miticulos şi-a băgat batista în buzunarul hainei, a ridicat ochii spre galerie, a studiat puţin sala, schimbând câteva priviri cu membrii familiei şi cunoştinţele din primele loji. Tăcere adâncă, după care, c-un ton puţin afectat, rosti apăsat cuvintele: Doamnelor, Domnilor… ”

Mulți au lăsat mărturii în ce privește ținuta lui. „Când apărea pe străzile Focșanilor, Duiliu Zamfirescu impresiona lumea prin frumusețea și măreția persoanei sale”, scria I.M.Dimitrescu. La trecerea în neființă a lui Duiliu, scriitorul Brătescu-Voinești spunea că societatea românească se „despodobește” prin moartea lui.

De la distanță dădea impresia unui rigid, ceea ce era o carapace, cum îi definea Marcela Guțu personalitatea, „pentru a nu lăsa să se apropie pe oricine de viața lui interioară, mai curând o armă a unui timid cu toată aparența contrarie”. Ca orice timid, avea „ieșiri destul de nestăpânite”, însă acestea nu veneau din răutatea de „a lovi cu perfidia și cu precizia pe care le-ar fi avut un îndrăzneț”.

„Dar dincolo de această aparentă şi subțire rigiditate, Duiliu Zamfirescu era un om cinstit, loial, deschis, prietenos, cald în relațiile pe care voia să le păstreze, înţelegător şi cu vederi largi, demn şi plin de umor”, nota istoricul Marcela Guțu.

Conacul lui Duiliu Zamfirescu | Foto: Ziarul de Vrancea, Sursa: Justiție curată

Conacul lui Duiliu Zamfirescu | Foto: Ziarul de Vrancea, Sursa: Justiție curată

Între scriitorul și diplomatul Duiliu Zamfirescu, s-a aflat și un spirit de spadasin, ce avea să-i aducă porecla de Duelius Superbus. Când prestigiul cerea, era gata să se confrunte „pe câmpul de onoare”, cum spunea cercetătorul istoric Mihai Chiper în cartea „Pe câmpul de onoare: O istorie a duelului la români”.

Timp de aproape doi ani, între 30 iunie 1920 și 22 ianuarie 1922, a fost președinte al Camerei deputaților. Cu puțin timp înainte de a fi ales, a provocat la duel un redactor de la Epoca, pe motiv că a dat o informație eronată. Ziariștii vremii nu vor uita niciodată acel moment. „În duelul cu pistolul, desfășurat de la 25 de pași, de la hipodromul Băneasa, Crăciun trage în pământ, iar Zamfirescu se abține”, scria Mihai Chiper.

Ca președinte al Camerei avea o atitudine dură, față de cei din opoziție. „Ăsta este dictator, nu președinte”, s-a revoltat un deputat furios că nu i se dădea cuvântul. „Îmi pare rău că nu pot să-ți răspund aici. Te aștept însă afară”, i-a răspuns Zamfirescu.

Spre sfârșitul vieții, mai ales, vorbea tuturor de originea lui aristocratică, ceea ce i-a adus o mulțime de antipatii și a creat tot atâtea legende despre extravagantul Duiliu Zamfirescu.

Duiliu Zamfirescu, 1908 | Sursa: Wikipedia

Duiliu Zamfirescu, 1908 | Sursa: Wikipedia

A murit la 63 de ani.

„Duiliu Zamfirescu este unul din scriitorii noștri de mâna întâi și unul dintre acei care nu s-au învechit deloc. Ba avem impresia că el a devenit mereu tot mai contemporan, în deosebire de toți ceilalți din epoca lui, afară de Eminescu și Creangă. Duiliu Zamfirescu a atacat și a fost atacat cu înverșunare. Socialiști, poporaniști, țărăniști, ardeleni – el a luptat cu toată lumea. Și, ca întotdeauna, polemicile au ajuns prea departe, și dintr-o parte și din alta.

Dar evenimentele mari din urmă au făcut pe mulți oameni să-și revizuiască unele stări de suflet, pe care le credeau imuabile, și lunga neînțelegere a încetat.

Politica însă i-a răpit acești din urmă ani, fără nici un câștig apreciabil pentru ea (prezența unui om distins în cohortele ei poate chiar îi dăuna) și cu destulă pagubă pentru literatura țării.

Dar, într-o noapte de vară, Duiliu Zamfirescu a devenit indiferent pentru totdeauna la toate nimicurile mari și mici ale lumii acesteia.” – La moartea lui Duiliu Zamfirescu, Garabet Ibrăileanu


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.