29 noiembrie 2021, 19:58

Semnele ce se arată. Profeții despre „umblarea timpului”

„Oamenii din timpurile cele mai vechi s-au încercat să afle oarecari semne după cari să știe ce timp va fi mâne, adică să prezică sau să profețească umblarea timpului.”

Întâlnită și la poporul român și consemnată de folcloriști de mai bine de un secol, datina vine mult mai de departe.

„Românului țăran nu-i trebuiesc cărți astronomice, nici barometre, nici calendare tipărite. El e singur astronom și calendarist. Vremea l-a învățat a observa și a-și întipări bine în minte semnele de căpetenie”, scria etnograful Simion Florea Marian.

El povestea despre felul în care, cu intuiție, țăranul neînvățat a învățat să-și facă, în ultima zi a fiecărui an, „călindariul meteorologic”, din foi de ceapă. În acest fel, știa cum va fi anul următor și fiecare lună, dacă va fi una bogată în ploi sau secetoasă. Prognoză ce făcea deseori de rușine calendarele celor învățați care se osteneau luni întregi să le scrie.

„Oamenii din timpurile cele mai vechi s-au încercat să afle oarecari semne după cari să știe ce timp va fi mâne…” (Simion Florea Marian)

Pe lângă acest călindariu, țăranii și-au întocmit semnele lor proprii, „după cari să știe ce timp va fi mâne, adică să prezică sau să profețească umblarea timpului”. Fiecare semn avea un mesaj pentru cel care știa să-l deslușească ce îi putea da informații utile despre „schimbarea timpului”. La fel cum cei învățați se folosesc „de termometre, higrometre și barometre”.

Luna, soarele, păsările, cerul, cărăbușii, albinele, toate acestea și multe altele i-au fost de-a lungul timpurilor și indicii pentru vreme.


Ziua se cunoaște de dimineață. „Fiecare român, cum se scoală și caută la zori, la răsăritul soarelui și vede cum e cerul dimineața, știe cum va fi vremea peste zi. Unele semne, cari le-a învățat a le cunoaște de la strămoșii săi și din experiență, îi spun aceasta. De aici s-a născut apoi proverbul: ziua se cunoaște de dimineață, prin care înțeleg că precum de dimineață se cunoaște cum are să fie toată ziua, așa și omul din tinerețe se poate cunoaște cum are să fie până la bătrânețe.”
– Simion Florea Marian, Despre semne –


„Luna e pentru dânșii prorocul, profetul cel mai bun…” (Simion Florea Marian) |Credit foto: Didier / Pixabay

Luna plină, omătul și ciorile

În seara de sfântul Vasile, gospodarul ieșea în prispa casei să vadă cum se prezenta luna: o Lună plină îl umplea de bucurie, fiindcă datina spunea că anul ce tocmai începea va fi unul cu roade mănoase. Dacă nu era o noapte cu Lună plină, urma an sec, neroditor, se credea în popor.

O iarnă „înzestrată cu omăt gros”, fără vifor și vânturi puternice, ar fi fost garanția unor roade bune, fiindcă plantele „vor avea ploaie la timp și căldură de ajuns, măsurată”, iar după ce cresc nu vor fi date la pământ de vijelii.

Dimpotrivă, o iarnă „întreruptă de călduri mari și de vânturi cu vifore și vicolituri strașnice” va duce spre o vară friguroasă, deoarece, se zicea în popor, „căldurile din iarna trecută se vor preface în friguri pentru vara viitoare”.

„Zăpada liniștită așternându-se pe pământ e privită ca o binecuvântare a cerului…” (Ivan Evseev) | Credit foto: Mira Kaliani

O iarnă „omătoasă sau plină” însemna că „vara următoare va fi roditoare”. Dimpotrivă, o iarnă „goală”, adică săracă în omăt, prevestea o vară „slabă” pentru roadele câmpului.


O binecuvântare a cerului. „Zăpada liniștită așternându-se pe pământ e privită ca o binecuvântare a cerului, zălog al recoltei viitoare și al sănătății oamenilor.”
– Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale


Când în timpul iernii ciorile „se strâng grămadă și zboară pe sus croncănind”, înseamnă că va ninge; în timpul verii, ar fi un semn de ploaie.

Despre această „pasăre neagră cu un croncănit neplăcut”, etnograful Ivan Evseev scria că „e simbolul morții, al sinistrului, tenebrelor, murdăriei, furtișagului. În aria culturală românească, cioara prevesteşte vreme rea”.

„Sturzul cel simpatic dă semnal și el că ar urma zile friguroase…” (Simion Florea Marian) | Cocoșarul sau sturzul de iarnă, ilustrație de ornitologul englez H. E. Dresser (1838 – 1935)

Consiliul vrăbiilor, ciocârlanul cu cucui, ciripitul sturzului

Vrăbiile când se adună în zile de iarnă și ciripesc „pare că ar ține consiliu”, e semn de ninsoare, se spunea din bătrâni.

Ciocârlanul cel moțat – care „are cucui în vârful capului”, cum ziceau țăranii – ce „iernează pe la noi, strigă de asemenea vara și iarna, dând de știre când are să fie frig. Iar românii zic atunci că el «Strig-a cioareci și opinci / Și-a obiele câte cinci»”.

Sturzul cel simpatic dă semnal și el că ar urma zile friguroase atunci când „umblă tare ciripind încolo și încoace”. Tot semn de frig era pentru țăran și atunci când „zburdau vitele seara când le aducea de la pășune acasă”.

„Frig sau ninsoare ne spune și mâța atunci când se pune cu spatele spre foc”, era o vorbă veche.

Broaștele sunt și ele „vestitoare de frig, omăt și răceală”, dacă „ies și cântă înainte de Alexii”. Dacă însă ies la timpul cuvenit, asta înseamnă după ce au trecut Alexiile și „după ce se încălzește cumsecade”, apoi atunci zicea românul-poetul «Să n-ai frică / De nemică»”.

„Aurora, acea lumină roșie-portocalie produsă de soare dimineața, înainte de a răsări, apare în toate civilizațiile lumii ca simbol al bucuriei, speranței, trezirii la viață…” (Ivan Evseev) | Credit foto: Gerhard Bögner / Pixabay


Un semn al speranței. „Aurora, acea lumină roșie-portocalie produsă de soare dimineața, înainte de a răsări, apare în toate civilizațiile lumii ca simbol al bucuriei, speranței, trezirii la viață, ca semn al tuturor promisiunilor și posibilităților viitorului. Este semnul puterii zeului celest și al victoriei asupra întunericului.”
– Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale


Cărăbușii și veverițele. Foametea și belșugul

La începutul primăverii, țăranii urmăreau de unde vin primele ploi – ei spuneau că „dintr-acolo vor veni ploile peste toată vara”.

Când apăreau cărăbușii de primăvară, erau și ei vestitori buni „pentru bunătatea păpușoiului”:

…dar numai mulțimea lor e băgată în seamă. De se află foarte mulți cărăbuși, ca să umble seara bâzâind ca albinele când joacă roiul, va fi și pânea bună, coaptă și spornică la mâncare.

În schimb, veverițele nu aduceau nimic bun:

De se coboară veverițele de la munte la țeară și umblă prin pometele oamenilor, de mănâncă poamele de pe pomi, […] are să fie foamete.

Când are să fie foamete oamenii și animalele încă umblă morțiș după mâncare, chiar și păsările nu umblă mai lin sau nu sunt mai molcomite, toate umblă după mâncare, ca focul care mistuiește tot când erumpe.

Tot un semn că va fi foamete era dacă găinile „se sculau dis-de-dimineață și se culcau tare târziu”.

Când frunzele copacilor încep să cadă devreme era pentru țăranul de odinioară semn că anul ce urma va aduce „belșug mare” | Credit foto: Mira Kaliani

Semn bun era spre sfârșit de vară; dacă frunzele pomilor și copacilor începeau să cadă devreme, „anul următor are să aducă belșug mare”.


Zilele împrumutate. „Denumirea generică a timpului schimbător, cu ninsoare, lapoviță și vânt, care urmează după zilele Babei, Zilele împrumutate sunt dedicate păsărilor de pădure, în special celor migratoare – Ziua Berzei, Ziua Mierlei, Ziua Sturzului, Ziua Cucului –, și mieilor care se nasc în această perioadă a anului – Ziua Mieilor. Adesea, aceste zile primesc determinativul „zăpadă”: Zăpada Berzelor, Zăpada Mieilor, Zăpada Rândunelelor etc. În raport cu condiţiile meteorologice, numărul zilelor împrumutate diferă de la an la an.
– Ion Ghinoiu, Zile și mituri



ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.