19 iulie 2022, 11:39

Senzațional! Senzațional? „Mai multă cultură și mai puține declarații de-ale subsecretarilor de stat”

„Niciodată nu s-a scos o ediție specială la moartea unui savant, nu s-a consacrat prima pagină a gazetei la apariția unei opere importante. Redactorul crede că publicul caută numai senzaționalul.”

„Literații nu sunt deloc favorizați în România. Bine a spus Caragiale că, dacă ar avea nouă copii, pe niciunul nu l-ar face literat”, amintea avocatul Alexandru I. Șonțu (1862–1941), într-o conferință literară. De față a fost atunci și Caragiale care, după cum a povestit Constantin Bacalbașa, la sfârșitul conferinței, a strigat în fața publicului: „Nu este adevărat! Niciodată n-am spus că nu mi-aș face copiii literați…”

Dramaturgul era însă renumit și pentru „capriciile și inconsecvențele de limbagiu”, cum scria același Bacalbașa. Acesta notase de altfel că, în timpul unei întâlniri cu prieteni, I. L. Caragiale ar fi spus: „Nu, mă, în România nu trebuie să fii om de litere! Eu dacă aș avea 12 copii pe unul nu l-aș face literat, dar i-aș face pe toți oameni politici. Numai asta produce!”

„Școala pune în planul întâi pe omul politic”

După mulți ani de la trecerea în neființă a lui I. L. Caragiale (13 februarie 1852 – 9 iunie 1912), în 1928, G. Călinescu publica articolul Reflecțiuni asupra problemei scrisului în care comenta:

Școala pune în planul întâi pe omul politic și în ultimul pe omul de cultură. […] Când jandarmeria prinde un bandit, ziarele […] scot ediții speciale. Dar când moare Vasile Pârvan, de-abia se găsesc colțuri de ziar pentru seci notițe prizărite. Toate inepțiile unui om politic stau pe prima pagină. Pagina literară e un fel de distracție familiară pentru duminică.

„O silă totală de litere tipărite”

Istoricul literar a publicat numeroase articole în care amintea de lipsa interesului pentru lectură. În urmă cu 90 de ani, într-un articol despre publicații, ziare și reviste, și „lupta pentru cultură”, acesta scria:

Este un lucru îndeobște constatat la noi că lumea nu citește, și acest fapt nu trebuie pus deloc în legătură cu vreo criză economică.

Lumea nu citește, fiindcă nu e încă obișnuită să găsească satisfacție în asemenea ocupațiuni. Și nu e vorba de o părăsire a bunelor lecturi, care s-ar observa și în Occident și ar fi o caracteristică a vremurilor, iar (între noi fie zis) mulțimea fuge în genere de cărțile prea artistice, ci de o silă totală de litere tipărite.

„Când jandarmeria prinde un bandit, ziarele […] scot ediții speciale. Dar când moare Vasile Pârvan, de-abia se găsesc colțuri de ziar pentru seci notițe prizărite.” (G. Călinescu) | John George Brown, Ediție specială, Băiatul cu ziare, 1904

„Fleacuri…”

  1. Călinescu notase că, la vremea respectivă, „la 18 milioane de locuitori”, numai două gazete „pot să se mențină la un tiraj în jurul cifrei de 100.000 de exemplare”.

În privința revistelor de cultură sau de literatură, acestea interesau „un număr disproporționat de mic de lectori față de numărul total al indivizilor presupuși cu obligația moralmente să le citească”. Aceștia erau profesorii (cu precădere, cei de română) care ar trebui să fie la zi „cu progresul specialității lor”.

„Până acum n-am cunoscut un profesor de limba română (cu excepția acelora care sunt ei înșiși literați) care să fi citit o revistă literară contemporană”, afirma criticul literar și dădea un exemplu: „Un astfel de distins coleg m-a rugat odată să-i rezum oral ce scrisese un scriitor într-un articol de care auzise și care părea să-l intereseze, și la mirarea mea că nu cumpăra revista (5 lei), mi-a declarat mândru că nu citește niciodată asemenea fleacuri”.

„Ele aduc vindecarea spiritului cu condiția să nu le scuipi afară pe furiș”

O soluție pentru această „criză intelectuală”, după cum considera G. Călinescu, ar fi fost ca statul (Ministerul de Instrucție) „să oblige” școlile „să-și alimenteze biblioteca cu cărțile necesare culturii literare și științifice”. În plus, „fiecare profesor ar trebui să fie obligat a citi cărțile împrumutate de la bibliotecă, cu amenințarea avertismentului, în cazul când, prin inspecție, s-ar constata că nu este în curent cu progresul specialității lui”.

În privința publicațiilor, afirma că „ar trebui să se instituie o dată pe an o zi a revistelor și gazetelor, când, arătându-se în toate școlile importanța presei , fiecare ar fi îndemnat să cumpere sau să împrumute măcar o revistă sau o gazetă”.

În acest fel, „ziarul și revista încep să devină, ca în Occident, factori de cultură. Căci se întâmplă cu ele ce se întâmplă cu medicamentele date țărilor recalcitrante. Ele aduc vindecarea spiritului cu condiția să nu le scuipi afară pe furiș”.

James H. Cafferty, Știrile zilei, 1860

„Cititorul se educă prin gazetă”

În schimb, pentru ca ziarele și revistele „să-și atingă scopul, trebuie să renunțe la multe din prejudecățile lor comerciale”:

Marile prejudecăți ale ziarului și ale revistei sunt politica, faptul divers, cinematograful și sportul. O gazetă care nu ar răspândi pe toate coloanele vorbele memorabile ale celui din urmă politicastru de provincie și care nu ne-ar da figurile imbecile ale fotbaliștilor și motocicliștilor din ultimele meciuri și curse s-ar crede distrusă.

Toate gazetele au adoptat pagina sportivă scrisă într-un limbaj îngrozitor și glorificând nu sănătatea generală, ci cretinismul și incultura organizată. Gazeta crede că făcând astfel își mărește tirajul, ceea ce este o eroare. Cititorul se educă prin gazetă, și faptul de a i se oferi numai pagini cinematografice și sportive îl face să se orienteze încetul cu încetul numai spre aceste activități și să disprețuiască efortul cerebral.

În vreme ce marile gazete străine sunt niște magazine cu cronici științifice, artistice, literare, turistice, arheologice, istorice și chiar cu pagini de literatură, gazeta noastră învață pe tânărul cititor să creadă că e o cinste să ajungi ministru ca N. Iorga, și nici una să scrii opera lui N. Iorga.

Niciodată nu s-a scos o ediție specială la moartea unui savant, nu s-a consacrat prima pagină a gazetei la apariția unei opere importante. Redactorul crede că publicul caută numai senzaționalul. Dar senzațional pentru public este ceea ce este prezentat de gazetă ca atare, și pe încetul cititorul s-ar obișnui să ceară ziarului mai multă cultură și mai puține declarații de-ale subsecretarilor de stat.

Încheierea este aceasta: literatura se face prin cultură, iar cultura prin lectură.

Din țara în care „politica e totul”

Într-o notă, G. Călinescu a adăugat: „Omul de stat e cel dintâi obligat la o politică culturală, și aceasta se face prin demonstrațiuni. Vedem pe înalții dregători încurajând câinii, caii, meciurile de fotbal și ajutând snobismul monden cu prezența lor. Dar aș vrea să citesc în prima pagină a gazetelor știri de felul acesta: «Dl ministrul al Instrucțiunii a vizitat ieri librăria X și a cumpărat următoarele cărți românești», «Mâine prim-ministrul și ministrul Instrucțiunii vor citi timp de o oră, la Academia România, ultimele reviste românești». Și dacă în convorbirile cu partizanii și în audiențele celor mai de sus dregători vor crea un «snobism» intelectual, multe lucruri s-ar schimba cu vremea în această țară în care politica e totul…”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol