29 noiembrie 2021, 1:08

„Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea.” Emil Cioran despre viață, singurătate, magie

„Când mă gândesc că voi împlini 35 de ani în câteva luni, mă apucă disperarea. Îmbătrânim cu toţii iremediabil şi fără scăpare”, le scria Emil Cioran, de la Paris, părinților săi din Rășinari, în februarie 1946.

După alte câteva luni de la împlinirea celor 35 de ani, mărturisea, tot într-o scrisoare către părinți, că, deși nu are spirit practic, a început să vadă „lucrurile așa cum sunt”, iar „experienţa şi lipsa de iluzii m-au făcut mai adaptabil şi mai conciliant”.

Fratelui său, Aurel (Relu), îi scria: „Chestia cu însurătoarea e o pură invenţie. Cine-o fi scornit-o? Despre mine au circulat întotdeauna veşti false. Ceea ce e adevărat e că la 35 de ani căsătoria îmi pare mai puţin absurdă decât la 20. Dar de ce să-mi complic viaţa inutil?”

Despre una dintre trăsăturile lui, moștenire de familie, spunea: „Familia noastră are un temperament nefericit: punem totul la inimă, ne frământăm pentru nimic. Toată viaţa mea am încercat să devin indiferent şi niciodată n-am reuşit”.

Aceste fragmente epistolare au menirea de a susține ceea ce credea și mărturisea cândva: „Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenţa decât în opera sa. Cel mai adesea opera este o mască”.

Și totuși, pentru acest 8 aprilie din anul 2020, când sunt 109 ani de la nașterea lui Emil Cioran, am ales cărțile și, din ele, câteva fragmente. Ca o ispită de lectură.

Emil Cioran | Fotografie: Franziska Messner-Rast

„Defectul tuturor oamenilor este că așteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe. De ce n-am pune în fiecare moment atâta pasiune și atâta ardoare, încât fiecare clipă să devină un absolut, o eternitate? Toți învățăm să trăim după ce nu mai avem nimic de așteptat, iar când așteptăm nu putem învăța nimic, fiindcă nu trăim în prezentul concret și viu, ci într-un viitor fad și îndepărtat.”
– Emil Cioran, Pe culmile disperării –

Din volumul Ispita de a exista

„Trăim prea repede pentru a putea percepe lucrurile în esența lor ori pentru a le pune în evidență precaritatea.” (A gândi împotrivă-ți)

„Dacă vrem să știm ce a fost un popor și pentru ce nu-și merită trecutul, nu trebuie decât să studiem figurile ce l-au marcat mai mult.” (Despre o civilizație vlăguită)

„Sunt țări care se bucură de un fel de binecuvântare, de har: totul le reușește, chiar și nenorocirile, chiar și dezastrele; sunt altele, în schimb, ce nu pot niciodată izbândi și ale căror triumfuri sunt tot atâtea eșecuri. Când vor să se afirme și fac un salt înainte, o fatalitate exterioară vine să le readucă în punctul de plecare. Orice șansă le e refuzată, chiar și aceea a ridicolului.” (Mica teorie a destinului)

„Un singur lucru e mai rău decât plictisul: teama de plictis. E teama pe care o încerc de fiecare dată când deschid un roman.” (Dincolo de roman)

„A exista – o deprindere pe care mai sper, încă, s-o capăt. Am să-i imit pe ceilalți, pe descurcăreții care-au izbutit, pe transfugii lucidității, am să-i jefuiesc de secrete și chiar de speranțe, fericit să mă agăț împreună cu ei de josniciile ce duc înspre viață. M-am săturat de nu, da-ul mă ispitește.” (Ispita de a exista)

Alături de Simone Boué, partenera de viață | Flickr

Din volumul Silogismele amărăciunii

„Într-o lume lipsită de melancolie, privighetorile s-ar apuca să râgâie.” (Trup și anemie)

„Don Quijote reprezintă tinerețea unei civilizații: își născocea evenimente, pe câtă vreme noi nu mai știm cum să scăpăm de evenimentele care ne asaltează.” (Occident)

„Nu-i elegant să abuzezi de nenoroc: unii indivizi, la fel ca unele popoare, se complac în necazuri până-ntr-atât încât dezonorează tragedia.” (Occident)

„Nu mai ești tânăr din clipa în care începi să nu-ți mai alegi dușmanii, mulțumindu-te cu cei ce-ți stau la îndemână.” (Circul singurătății)

„Să te trezești, dimineața, taumaturg, hotărât să-ți mobilezi ziua cu miracole, pentru ca, mai apoi, să te întorci în pat și să rumegi, până seara, necazuri amoroase sau bănești…” (Circul singurătății)

„Venim pe lume cu o capacitate de a admira pe care nici zece planete n-ar putea-o istovi – Pământul, însă, o epuizează din oficiu.” (Circul singurătății)

„Când rămân fără un ban în buzunar, mă străduiesc să-mi imaginez cerul luminii sonore, care, după învățătura budismului japonez, constituie una dintre etapele pe care înțeleptul le are de străbătut ca să se înalțe deasupra lumii – și, poate, îmi zic eu, și a problemelor financiare.” (Circul singurătății)

„Parisul, locul cel mai îndepărtat de Paradis, rămâne totuși singurul loc unde e plăcut să fii deznădăjduit.” (La izvoarele vidului)

În Jardin du Luxembourg, unul dintre locurile preferate de Cioran în Paris | Sursa: Cioran, Oeuvres, Editions Gallimard, 1995, colecţia Quarto Gallimard / Via: The Chronicle | Credit foto: Vincent Mentzel

Din volumul Amurgul gândurilor

„Poți spune că universul n-are rost. Nimeni nu se va supăra. Dar afirmă același lucru despre un individ oarecare, el va protesta și va lua chiar măsuri spre a te sancționa.”

„Singurătatea nu te-nvață că ești singur, ci singurul.”

Din volumul Pe culmile disperării

„În somn uiți drama vieții tale, uiți complicațiile și obsesiile, așa încât fiecare deșteptare este un început nou de viață, este o speranță nouă. Viața păstrează astfel o discontinuitate plăcută, care dă impresia unei continue regenerări, a unei renașteri permanente.”

„Iubirea este prin esență deschisă, ca o floare de primăvară.”

„Suferința duce la renunțare.”

„În fericire, simți că lumea aceasta trebuia să fie așa cum e; în nefericire, oricum afară de cum e.”

„Ne propuneți bucuria: dar cum s-o primim din afară? Căci dacă ea nu crește în noi, nu izvorăște din rezervele și ritmul nostru interior, orice intervenție exterioară este sterilă. Este atât de ușor să recomanzi bucuria celor care nu se pot bucura! […] Ce rost are să-i vorbești de bucurie unui om care se află în imposibilitatea organică de a se bucura?

Mormântul lui Emil Cioran din cimitirul parizian Montparnasse | Credit foto: Yoann Fitoussi / Flickr

„Îmi vine greu să-mi închipui bucuria oamenilor cu sensibilitate magică, a acestor oameni care simt că pot totul, cărora nici o rezistență nu le pare prea mare și nici un obstacol insurmontabil. Magia presupune o astfel de comuniune cu viața… […]
A simți că poți totul, că absolutul e în mâna ta, că exuberanța ta este exuberanța acestei lumi, că ritmul universal palpită în tine frenetic și intens, că tu ești lumea, că existența nu e conceptibilă decât în măsura în care trece prin tine, a găsi sensul lumii actualizat în fiecare moment în expresia cea mai deplină este desigur a realiza o formă de bucurie greu de bănuit și care este un monopol al celor dotați cu sensibilitate magică. […]
Magia contestă și neagă tot ceea ce e negativitate în viață, tot ceea ce e esență demonică în dialectica vieții. A avea sensibilitate magică înseamnă a nu pricepe nimic din marile realități dureroase, nimic din ceea ce viața prezintă ca iremediabil și fatal…”

„Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. Și deși atâta lume a susținut această afirmație, este a nu fi încercat niciodată iubirea, pentru a o declara banalitate. Să-ți vină să plângi atunci când te gândești la oameni, să iubești totul într-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândești și la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranțelor.
Oricât m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să renunț și să părăsesc iubirea…”

Notă: Fragmentele din corespondență sunt din volumul Scrisori cătrei cei de-acasă, editura Humanitas, 2004.

Foto Cover – EmilCioran


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.