25 octombrie 2021, 22:27

Soarele fuge, Sântandrei vine. Petrecerea de pomină din noaptea de spaimă

La Sântandrei, ca la toate marile sărbători ale ciclului calendaristic, fetele săvârșeau practici de divinație, de prevestire, pentru a-și visa ursitul sau măritișul: „năposteau morile de loc”, adică porneau roata morii fără apă, ca astfel să se pornească pețitorii.

Patron spiritual al românilor, celebrat în ultima zi a lunii noiembrie, Sântandrei este „o mare divinitate geto-dacă peste care creștinii au suprapus pe sfântul apostol Andrei cel Întâi chemat, ocrotitorul României”, menționa Ion Ghinoiu în Sărbători și obiceiuri românești.

Cel care venea cu frigul

Numit în diferite feluri, în funcție de zonă – Indreiul, în Munții Apuseni, Andrelușul sau Indrelușa, îl alintă cei din Maramureș, Sân(t)andrei, cunoscut la modul general de români –, ziua de Sântandrei a fost mereu o sărbătoare „respectată cu strictețe”.

El „venea cu frigul și cu „fuga soarelui” și prevestea „neguri, tulburări cosmice și pericole telurice” ce stricau „rânduielile vieții oamenilor, ca și ale întregii naturi”.

Acestea sunt „semne evidente de îmbătrânire și degradare a timpului calendaristic. Ordinea se degradeză neîncetat, ajungând „în Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creației”, cum definea Ion Ghinoiu această perioadă de „îmbătrânire” a anului, cu punctul culminant în acea „noapte de spaimă”.

La Sântandrei, fetele „năposteau morile de loc”/ Moară tradițională din Apuseni | Credit foto: Mira Kaliani

Noaptea când strigoii provoacă suferințe oamenilor

Etnograful Ion Ghinoiu povestea despre un obicei străvechi ce s-a păstrat în Colinele Tutovei (în estul țării, în zona Bârladului) până la începutul secolului al XX-lea. În noaptea de Sântandrei, 29 spre 30 noiembrie, tinerii din satele din acea zonă făceau „petreceri de pomină, asemănătoare cu Revelionul”.

El preciza că există „argumente etnofolclorice care sprijină ipoteza că în această perioadă a anului dacii celebrau Anul Nou”. Obicei pe care tineri de la sate l-au păstrat multă vreme.

Fete și băieți se adunau în cete de câte zece, douăsprezece persoane, și fiecare ceată mergea într-o casă. Pentru a fi feriți de acțiunea nefastă a moroilor, înainte de lăsatul serii, tinerii ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele și ușile casei unde avea loc petrecerea.

„Petreceau ca la un revelion: mâncau, se cinsteau, adesea peste măsură, jucau, glumeau. Dimineaţa ieşeau cu lăutarii în curte unde jucau covata cu căpăţâni de usturoi adus de fete şi păzit noaptea de o bătrână. Petrecerea se încheia cu împărţitul usturoiului între participante care îl păstrau la icoană, pentru a-l folosi la vindecarea bolilor ori pentru farmecele de dragoste”, povestea Ion Ghinoiu.

Oamenii numeau această petrecere Păzitul Usturoiului sau Noaptea Strigoilor, „când strigoii vii își părăsesc «culcușurile lor, fără să aibă vreo știință despre aceasta și ies și umblă pe afară», și strigoii morți ies din sicrie, morminte și cimitire pentru a provoca suferințe oamenilor, pocesc și sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea bărbaților, strică taurii, răspândesc molimele, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii și urșii”.

În vreme ce strigoii vii și morți își fac de cap și nu mai prididesc de a face rău, tinerii își văd mai departe de petrecere.

Când binele se luptă cu răul | Credit foto: Smim Bipi/Pixabay

Încleștarea dintre bine și rău

În mitologia populară românească, amintea Maria Bocșe în Obiceiuri tradiționale românești în Transilvania, se credea că, în Noaptea strigoilor, „spiritele benefice ale morților își părăsesc lăcașurile de veci, încercând să-și apere familiile de agresiunea spiritelor malefice, strigoii, care iau mana laptelui și a roadelor, stârnind urgia fiarelor codrilor”.

La sfârșit de ciclu astronomic și calendaristic, această „încleștare” între spiritele cele bune cu cele malefice este asemănată, în imaginarul popular, „cu însăși încleștarea dintre toamnă și iarnă, dintre căldură și frig, dintre întuneric și lumină”.

Păzitul usturoiului și covașa, băutură rituală

În noaptea de Sântandrei tinerii „păzeau usturoiul”. Ei puneau pe cuptor usturoi, o ploscă cu vin, miere, covrigi, fire de lână roșie și fire de busuioc. Feciorii începeau să cânte din fluiere, iar fetele jucau „hora usturoiului”, în timp ce una păzea usturoiul.

După mai multe încercări, feciorii reușeau să fure usturoiul și îl mâncau cu julfă (semințe de cânepă), covașă (o băutură fermentată, dulce-agrișor, asemănătoarea cu gustul brăgii) și cu lipii nedospite, numite „colacul lui Andrei”.

Era un ritual de inițiere, menționa Maria Bocșe, menit să-i apere, în noul an ce urma, de „mușcătura fiarelor și de arșița bolilor”.

Covașa, băutură rituală, se prepara din mălai și făină sau numai din mălai de porumb sau de mei. În anumite zone, scria Tudor Pamfile, „fiecare om este dator să mănânce covașă, în această zi, pentru a fi ferit de strigoi”.

Pentru vechii egipteni ceapa și usturoiul erau „deopotrivă cu zeii” | Credit foto: Mira Kaliani

„Deopotrivă cu zeii”

Usturoiul „păzit” era diferit de cel „obișnuit”, deoarece oamenii credeau că are proprietăți magice. El se planta primăvară și se păstra de leac iar cei care călătoreau departe luau cu ei din acest usturoi pe care îl țineau ca pe un talisman ce putea avea, la nevoie, puteri vindecătoare.

Usturoiul era considerat, în credințele populare din diferite zone ale lumii, „un remediu pentru toate bolile”, nota Maria Bocșe.

Egiptenii considerau ceapa și usturoiul „deopotrivă cu zeii”, datorită puterii lor vindecătoare și magice, după cum scria Pliniu.

Puterea magică a cuvântului

La „șezătoarea nocturnă” din noaptea de Sântandrei, se spuneau povești pentru „puterea magică a cuvântului rostit”.

„Trei povești se fac trei păsări de foc și apără casa, de nu se poate nimene apropia de ea, ele fac o roată de foc ce străjuiește gospodăria împotriva duhurilor necurate”, scria Elena Niculiță-Voronca, despre credințele populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Ca să țină departe spiritele rele

Sântandrei era considerat în popor „cel mai mare peste vite și fiare” și era o zi respectată „pentru apărarea vitelor de urși, de lupi și de alte jivine ale codrilor, pentru paza caselor și a familiilor de strigoi”.

Oamenii și-au impus în acea zi tot felul de interdicții menite, credeau, să țină departe de ei spiritele rele. În ziua de Sântandrei, nu scoteau gunoiul din casă pentru că „spiritele rele vin sub streașina casei și joacă pe gunoaie”. Femeile nu torceau, nu pieptănau caierele de lână sau de cânepă. Nu se împrumuta foc, nu se cosea, nu se tăia nimic.

Lupul – „o emblemă a statului dac” | Credit foto: Mira Kaliani

Cuvântul ce nu se rostea

În unele zone din țară, sărbătoarea lui Sântandrei se numea și Patronul lupilor sau Luparia. În noaptea de Sântandrei, exista superstiția că nu e bine să se rostească numele lupului, „ca să nu-l atragi pe vrăjmaș asupra oamenilor și a turmelor”.

Ca să „lege gura lupilor”, în ziua de Sântandrei, „în satele maramureșene se îndătina să se lege masa cu un lanț”, iar indreaua (ustensilă folosită pentru alesul firelor la războiul de țesut), fusele, foarfecile, pieptenele, se legau cu brâul de la cingătoare, nota cercetătorul Pamfil Bilțiu despre tradițiile din Maramureș legate de Sântandrei.

Emblema dacilor

Lupul era și „o emblemă a statului dac”, după cum amintea Romulus Vulcănescu. Acesta apărea pe stindardul din aramă, „cu cap de carnasier și cu trup de balaur”.

Purtat în timp ce mergeau, „stindardul făcea un zgomot înfricoșător, datorită aerului care pătrundea în gura lupului, iar solzii de aramă ai trupului de balaur zăngăneau lovindu-se unii de alții. Acest stindard și luptătorii care însoțeau stegarul purtând măşti de lupi și de urși creau teroare în rândurile dușmanilor”.

Cerul se deschide, ursita se arată

Și în această noapte „se deschidea cerul” și fetelor li se arăta ursita.

„La Sântandrei, ca la toate marile sărbători ale ciclului calendaristic, fetele săvârșeau practici de divinație, de prevestire, pentru a-și visa ursita sau măritișul: „năposteau morile de loc”, adică porneau roata morii fără apă, ca astfel să se pornească pețitorii.

Luau pe furiș făină de la veșca morii şi făceau o turtă cu apă și cu sare, pe care o coceau la focul aprins cu resteiele de la jug. După asfințitul soarelui sau la miezul nopții se duceau la tăietorul de lemne şi, șezând pe el, mâncau o jumătate din turtă, iar cealaltă jumătate și-o puneau sub pernă, ca să-și viseze ursitul.

Mâncând, ascultau cu atenție lătratul câinilor. Dacă lătratul era gros, se credea că ursitul va fi bătrân. Dacă lătratul era subțire, mirele urma să fie tânăr.

Noaptea, după ce foarfecele și pieptenele au fost legate, visau ce-și doreau. Dacă visau că dau apă cuiva, era semn că ursitul va fi „bun la găzdăluit” (harnic și agonisitor).

Dar câte nu se credeau pentru stimularea norocului și a măritișului?”, scria Maria Bocșe despre Sântandrei în Obiceiuri tradiționale românești în Transilvania.

Sărbătoarea lui Sântandrei se numea, în unele zone din țară, și Patronul lupilor sau Luparia | Credit foto: Dorothe – DarkmoonArt/Pixabay

Un ceremonial nocturn

Etnologul Lucia Berdan povestea despre un ceremonial nocturn ce acea loc în ajun de Sântandrei, în unele așezări din Moldova, Vergelul – în alte zone din țară se desfășura în ajun de An Nou sau de Crăciun ori de Bobotează.

„Numele obiceiului vine de la vergel, nuia cu coajă verde, substitut divin care prevestește căsătoria fetelor și feciorilor în serile și nopțile marilor sărbători calendaristice”, preciza Ion Ghinoiu.

Era un ritual „grupat pe sexe: vergelul feciorilor și vergelul fetelor”.

La Vergelul fetelor, fata căreia i se prezicea ursita aștepta afară din încăpere în timp ce fetele celelalte puneau pe masă diferite obiecte – fiecare având un simbol – pe care le acopereau cu blide răsturnate.

Fata era apoi chemată înăuntru și începea vergelatul, aflarea ursitei. O femeie în vârstă – ursitoarea cea inițiată în meșteșug – îi spunea ce semnifică fiecare obiect: „banul – omul bogat, lingura – omul sărac, sarea – bărbatul plăcut ca sarea în bucate, pâinea – bărbatul cel bun, oglinda – bărbatul plin de mândrie, căruia îi place să fie mereu gătit, piperul – bărbatul iute la treabă, inelul – bărbatul frumos, tânăr, «tras printr-un inel», pieptenele – bărbatul cel dârz”.

La Vergelul feciorilor, fetele și feciorii își puneau inelele sau un alt obiect-simbol în două cofe cu apă.

Gogea, inițiatul, „acoperit cu cearșaf sau ascuns sub covată”, amesteca obiectele cu două vergele de lemn. În acest timp, „tinerii intonau un cântec ceremonial”.

Gogea scotea apoi pe rând câte un obiect din cofe și astfel aflau tinerii când le venea rândul să se căsătorească. Pentru a ajunge însă la această „taină sacră”, condiția principală era ca Gogea să fie „un bărbat neprihănit”. Rostul ceremonialului era și de a se lega prietenii între cei tineri, fete și feciori, iar acestea duceau uneori la logodne și căsătorii.

Credit Foto Cover: © Mira Kaliani


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.