Site icon Editia de Dimineata

Un străjer al cărților: „Dar mai era cineva care înțelegea și se interesa de asemenea lucruri”

„Căci nu este alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților.”

La 1866, „prin decret al Locotenenței Domnești”, în București a fost înființată Societatea Literară Română.

„Misiunea noii creații era întâi să determine ortografia limbii române, să elaboreze gramatica limbii române și să înceapă lucrarea dicționarului român”, scria, după 64 de ani, filologul Ioan Bianu (8 septembrie 1856 – 13 februarie 1935), într-un articol despre istoria Academiei Române și a bibliotecii.

Pentru a-și realiza misiunea, „prin decret oficial” au fost chemați „cărturari din toate provinciile… fără a se ține seama de stăpânile deosebite sub care se aflau împărțiți atunci”. Ioan Bianu menționa că, în acest fel, „s-a afirmat deschis în fața lumii unitatea culturală a neamului…”

Inaugurarea Societăţii Academice Române, 1/13 august 1867. Litografie de Henric Trenk, publicată de Iosif Vulcan ca supliment la revista Familia

De la societate literară la cea academică

După un an, în august 1867, s-a desfășurat prima ședință a Societății. Prin statutul Societății Literare, s-a constituit Societatea Academică Română. Tot atunci s-a pus temelia Bibliotecii Societății, după ce Dionisie Romano, episcop și cărturar, a donat o bibliotecă a unui căpitan ce cuprindea 6000 de volume și 400 de manuscrise.

Noua societate și-a găsit un protector în domnitorul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a fost primul membru de onoare.

După câștigarea independenței, societatea a devenit, în martie 1879, „prin înalt decret”, institut național cu denumirea Academia Română, „având ca scop cultura limbei și a istoriei națIoanale, a literelor, a științelor și frumoaselor arte”.

În statutul noii instituții, se prevedea: „Membrii Academiei nu pot fi decât Români din orice țară, cunoscuți prin operele și activitatea lor literară sau științifică”, scria Ioan Bianu, președinte al Academiei Române între anii 1929 – 1932.

„Prăpădurile vremilor rele”

Bucureștiul avea nevoie de o bibliotecă „mare și bogată”, așa cum se găseau în toate marile orașe ale Europei.

Ioan Bianu amintea:

Academicienii veniți la 1867 de peste Carpați (n. din Transilvania) au simțit cei dintâi această lipsă, fiindcă ei cunoșteau acolo în țara lor biblioteci mari și bogate, ca a fundației Brukenthal din Sibiu, Batthyány de la Alba Iulia, altele de la Târgu Mureș, la Cluj, la Aiud, și chiar în sărăcuțul lor Blaj.

Aici la București fuseseră biblioteci bogate, ca a lui Constantin Cantacuzino, ucis la 1716, a lui Nicolae Mavrocordat și alte altora, dar toate au fost spulberate de vânturile și prăpădurile vremilor rele.

Acuma trebuia început din nou și începutul s-a făcut chiar în întâia sesiune din 1867, prin donații…

Ioan Bianu, bibliotecar la Biblioteca Academiei, profesor universitar la catedra de istoria literaturii române – Universitatea din București, membru titular al Academiei Române din 1902, președinte al Academiei Române între anii 1929 – 1932. S-a dedicat în mod special organizării Bibliotecii Academiei Române, după modelul unor biblioteci din mari orașe europene.

„De altfel nu interesa serios pe nimeni”

Până la 1892, Academia a funcționat „în două încăperi din Universitate în rândul de jos, încăperi dosnice, igrasioase și cu totul neîncăpătoare și nepotrivite pentru o bibliotecă în dezvoltare”. Ioan Bianu completa:

De altfel lipseau și toate celelalte condiții pentru aceasta: nici bani pentru cumpărături, nici personal – un singur funcționar: scriitor-arhivar-bibliotecar, cu 130 de lei pe lună, și un servitor.

[…]

Nestatornicia și lipsa de fonduri adăugate la lipsa de local erau piedici pentru orice dezvoltare, care de altfel nu interesa serios pe nimeni.

Cei care căutau documente de istoria națională, „mergeau în străinătate”.

„Ideea a fost îmbrățișată cu entuziasm”

„Această lipsă m-a impresionat dureros, când, în timp de doi ani, între 1881 și 1883, am văzut bibliotecile orașelor Italiei, de la Milano la Neapole (Napoli), cele de la Paris, de la Londra și Oxford, apoi ale Poloniei de la Cracovia și Varșovia”, povestea Ioan Bianu.

În acea perioadă, președintele Academiei era Dimitrie A. Sturdza, „singurul bărbat cărturar la noi, care înțelegea atunci această tristă lipsă națională și necesitatea să fie vindecată cât mai curând”.

Ioan Bianu rememora:

În 1883, m-am întors în țară rechemat de dânsul pentru trebuințele instituției, de la care eram în concediu pentru studii. I-am spus ce văzusem în Apus și necesitatea de a se dezvolta la Academie o bibliotecă națională pentru studiile istorice, literare și filologice, care să servească toată țara și de la care să pornească și organizarea altora în principalele centre culturale. Ideea a fost îmbrățișată cu entuziasm.

Proiectul Palatului Academiei la 1886

Planuri pe hârtie

În 1886, s-a realizat un prim plan al palatului ce urma să găzduiască Academia, cu „o aripă destinată pentru bibliotecă cu încăperile ei de depozite și săli de lucru, altă aripă pentru Muzeu, iar aripa centrală pentru Academie”. Ioan Bianu scria:

Planurile au rămas însă pe hârtie și se păstrează la Academie. Regimul liberal a căzut în 1888 și câțiva ani nu s-a mai vorbit de palatul proiectat, iar biata Academie a rămas tot în cele două săli igrasioase din vechea Universitate.

Dar mai era cineva care înțelegea și se interesa de asemenea lucruri: era Regele Carol.

Al doilea plan, tot la păstrare lângă primul

În jurul anului 1890, au fost cumpărate câteva terenuri, unele cu case, de pe Calea Victoriei, unde s-a mutat Academia. După alți ani, au fost achiziționate și câteva terenuri din vecinătate și „așa s-a format frumosul teren pe care se va înălța cândva palatul definitiv al Academiei Române”.

În toți acei ani, fondul bibliotecii s-a mărit constant iar spațiul devenise neîncăpător. Un nou plan a fost făcut pentru o clădire a bibliotecii, oprit din cauza izbucnirii războaielor balcanice. „Al doilea plan s-a pus la păstrare lângă cel din 1886–87”, amintea Ioan Bianu.

După război

Abia după Primul Război Mondial și unirea de la 1 decembrie 1918, „a reînviat la Academie ideea construirii localului”. S-a stabilit să fie construită clădirea bibliotecii „cu o sală de lectură pentru 200 de persoane, cu o încăpere rezervată pentru lucrări speciale, secția manuscriselor și documentelor cu depozitele și anexele lor, cabinete de stampe, portrete și hărți geografice, cabinet numismatic, toate cu depozitele și instalațiile lor speciale și cu ateliere de fotografi și de legătorie”.

În etapele dezvoltării lor, depozitele de cărți au fost concepute pentru a putea cuprinde „până la 4 milioane de volume, ceea ce ar reprezenta creșterea probabilă pentru 150–200 de ani”, explica Ioan Bianu.

Primul depozit al bibliotecii a fost finalizat abia în 1927. La 1930, Ioan Bianu scria că „se așteaptă construirea părții principale a localului bibliotecii”. Clădirea Bibliotecii Academiei Române s-a realizat după planurile arhitectului Duiliu Marcu și a fost inaugurată în 1937.

Cu donații s-a făcut „o adevărată bibliotecă”

Interesat de modul în care sunt organizate și funcționează, Ioan Bianu a vizitat numeroase biblioteci din marile orașe ale Europei și s-a dedicat în mod special organizării bibliotecii Academiei.

Într-o prezentare făcută de Dina Paladi în revista Bibliotecii Naționale a României, despre Ioan Bianu se nota:

În știința despre cartea românească aduce, pentru prima oară, o concepție biblioteconomică clară, începând să constituie, din fondul primelor donații făcute Academiei Române, o adevărată bibliotecă.

„…pe lângă alte trebi, să ai vreme și cu cetitul cărților a face zăbavă, căci nu este alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților.” (Miron Costin) | Nicolae Grigorescu, Țărancă citind, 1896

„Harnicul străjer al cărților”

În 1935, când Ioan Bianu „s-a dus” la vârsta de 78 de ani, Nicolae Iorga a scris:

S-a dus întemeietorul cel adevărat, păzitorul statornic și harnicul străjer al cărților, așa de multe și de scumpe, aflate, așezate, catalogate și cu strășnicie apărate de dânsul, însuși sufletul viu al Academiei Române, zeul ei tutelar, viu acolo pentru eternitate – Ioan Bianu.

Ce nu jertfise el acestei instituții, a cării bibliotecă, a cării rânduială sunt un ajutor neprețuit pentru cercetători și o mândrie pentru țară!


„Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite, cititorule, să-ți dăruiască după aceste cumplite vremi anilor noștri, cândva și mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să ai vreme și cu cetitul cărților a face zăbavă, căci nu este alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților.”

Miron Costin (30 martie 1633 – decembrie 1691), Predoslovie la De neamul moldovenilor, lucrare neterminată, scrisă în jurul anului 1686, publicată prima dată în 1852 de Mihail Kogălniceanu


Exit mobile version