5 ianuarie 2023, 8:54

„Ele izvorăsc și una, și alta, din partea cea mai înaltă, cea mai fină și cea mai aleasă a sufletului omenesc” – Despre știință și artă, un punct de vedere

„Într-un sat din sudul Franței, trei țărănci se duceau dis-de-dimineață la vie. În drumul lor, ele văd stând pe o piatră pe un bătrân cu pălăria mare, cu privirea spre pământ. I-au dat bună ziua și au trecut mai departe. Seara, când se întorceau spre casă, l-au găsit tot acolo.”

„Oricât de deosebite ar părea Știința și Arta, oricât de puțină apropiere am fi dispuși să facem între legea gravitației universale a lui Newton și o madonă a lui Rafael, totuși în mecanismul esențial al creației științifice și al creației artistice, în partea cea mai adâncă a firii lor, este ceva comun”, scria, în 1937, matematicianul Gheorghe Țițeica în Natura, revista pentru răspândirea științei.

A fost mai întâi o conferință în care a ales, „cu greutate”, punctul de vedere în care să prezinte „chestiunea despre Știință și Artă”.

Un contrast izbitor. Și totuși…

Pe de o parte, avea „perspectiva nesfârșită a Artei, sub toate înfățișările”, cea a Egiptului, a Greciei, a Renașterii etc, pe de altă parte vedea bogata și minunata Știință cu toate aplicațiunile ei nenumărate, „de la geometria lui Euclid și descoperirile lui Arhimede, trecând prin dibuirile medievale ale alchimiștilor la cercetările pătrunzătoare ale lui Galileu și Newton, până la rezultatele uimitoare obținute în diferite ramuri ale științei pure și tehnicii contemporane”.

Privind cele două și „constatând contrastul izbitor dintre cele două perspective, adică deosebirea fundamentală, și ca metodă, și ca expresie, între Artă și Știință, între aceste două discipline esențiale ale culturii omenești, se ridică în mod firesc întrebarea următoare: Care e punctul de vedere care poate stabili legătura între Artă și Știință?”

„…tot așa izvoarele Științei și Artei sunt aproape comune”

Cu toate că mulți le-au abordat „fără cea mai mică legătură între ele”, matematicianul afirma că este „natural” să existe „acel ceva comun” între cele două. Compara și explica:

Ele izvorăsc și una, și alta, adică și Știința, și Arta, din partea cea mai înaltă, cea mai curată, cea mai fină și cea mai aleasă a sufletului omenesc.

După cum izvoarele Oltului și ale Mureșului pornesc din Ardeal, aproape din același loc, dar apele în curgerea lor mai departe au soartă deosebită, tot așa izvoarele Științei și Artei sunt aproape comune, dar, în desfășurarea lor, una pornește pe povârnișul neted al rațiunii, iar cealaltă pe povârnișul frământat al sentimentului.

„Neapărată nevoie de a strânge și de a alege minuțios materialul”

Încercarea omului de știință a fost „să desprindă ce-a rămas, și la una, și la alta, din obârșia lor comună”.

O primă asemănare între cele două se află în „aceeași neapărată nevoie de a strânge și de a alege minuțios și cu deosebită îngrijire materialul, care prin ordonarea lui în chipul cel mai fericit constituie rezultatul științific sau opera de artă”.

În cele „două creații” se găsește metoda omului de știință și a artistului, ce se aseamănă și totuși se deosebesc una de alta. În știință, „strângerea de observațiuni e, cel puțin în aparență, mai mult o operație materială; cea de-a doua, așezarea acestui material în ordine armonică și desăvârșită, caracterizează valoarea superioară a artistului sau a omului de știință”, considera Gheorghe Țițeica.

Cu toate că, această etapă „e mai mult preparatoare”, e esențială:

Matematicianul, fizicianul, chimistul, astronomul, naturalistul, nu pot încerca să formuleze un rezultat științific fără calcule preliminarii, fără observări și experiențe cât mai precise.

Jean-Henri Fabre

„Într-un sat din sudul Franței…”

Apoi a spus o istorioară:

Într-un sat din sudul Franței, trei țărănci se duceau dis-de-dimineață la vie. În drumul lor, ele văd stând pe o piatră pe un bătrân cu pălăria mare, cu privirea spre pământ. I-au dat bună ziua și au trecut mai departe. Seara, când se întorceau spre casă, l-au găsit tot acolo.

«Săracul», își ziceau compătimitoare femeile. Era Fabre, vestitul entomolog, care cu stăruință neobosită urmărea viața tainică a insectelor, strângea material cu care să deslușească dacă în instinct e și o licărire de inteligență.

Într-o zi la Londra, în veacul al XVII-lea

Și a mai adăugat una:

Într-o zi la Londra, pe la sfârșitul veacului al XVII-lea, a ieșit zvonul că Newton, marele Newton, a căzut în copilărie. L-au văzut vecinii și trecătorii jucându-se cu bășici de săpun.

Faptul era adevărat, dar Newton nu se juca, ci urmărea de mai multă vreme și cu mare atenție schimbarea culorii bășicii, când pielița ei se subțiază, pentru ca din aceste observațiuni să scoată un rezultat frumos de optică.

La fel procedează și artistul, conchidea matematicianul: „Cartoanele lui sunt pline de desene pregătitoare, de schițe, de studii amănunțițe”.

Fapte. Numai fapte?

Amintea de fragmentul de început al romanului Hard Times al scriitorului englez Charles Dickens: „Acum, eu am nevoie de Fapte. Învață pe acești băieți și fete numai Fapte. Numai de Fapte e nevoie în viață”.

Continua cu un punct de vedere științific al matematicianului francez Jules Henri Poincaré, care spunea:

N-am putea, în știință, să ne mulțumim numai cu experiențele făcute? Nu, asta e cu neputință: ar însemna să nu luăm în seamă adevăratul caracter al științei.

Omul de știință trebuie să ordoneze. Știința se face cu fapte, cum se face o casă cu pietre și cărămizi; dar o îngrămădire de fapte nu e știință, precum o grămadă de pietre sau de cărămizi nu e o casă.

„Ele păstrează calitatea comună a sincerității cristaline”

Un alt fragment din prezentarea lui Gheorghe Țițeica în care a subliniat „calitatea comună” a Științei și Artei:

De la înălțimea senină de unde izvorăște și știința și arta, ele păstrează calitatea comună a sincerității cristaline.

În viața de toate zilele, în luptele politice sau în afacerile comerciale, unde se amestecă pasiunile cu interesele materiale, sinceritatea e adesea lăsată la o parte ca nepotrivită, sau e socotită o naivitate care nu e la locul ei. Cei mai mari oameni de stat s-au servit uneori de nesinceritate sau de adevăr travestit ca de o armă de luptă permisă pentru itneresele superioare ale națiunii lor.

„Rațiunea de stat” a fost din timpurile cele mai vechi și până astăzi cetățuia în care se adăposteau, la nevoie, diplomații în lipsa lor de sinceritate.

În schimb, nu se poate concepe Știința și Arta fără deplina sinceritate. Nu ne putem închipui pe omul de știință sau pe artist strecurând în pregătirea lucrărilor de știință sau în plămădirea operelor de artă minciuna, șmecheria și abilitățile mărunte pe care le tolerăm în viața socială.

E adevărat că în artă sinceritatea e mai omenească, mai caldă și mai îmbietoare spre avânt; pe când în știință sinceritatea e severă, aspră ca diamantul care zgârie sticla, dar lasă să treacă raza curată de lumină, care prin reflectare devine mai bogată, mai frumoasă și mai strălucitoare.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol