22 septembrie 2020, 4:24

„Străbunii se distingeau prin modestie și bun simț.” Celebrând simplitatea străveche a portului tradițional

„Costumele populare, păstrate din vechime de oamenii din România, erau superbe în culori și strălucire. Femei cu chipuri delicate, cu fote împodobite în broderii vii și mici ornamente de metal, cu văluri și sandale, ofereau o imagine frumoasă.” 

Aceasta a fost prima întâlnire a tinerei Elisabeta de Wied cu România, la puțin timp după căsătoria cu principele Carol. La recepția oferită în onoarea lor, doamne din București i-au oferit atunci principesei un dar cu totul special: o prețioasă diademă de perlă și diamante și un costum popular românesc superb brodat. Aceste momente au fost descrise în The Life of Carmen Sylva, de Natalie Stackelberg, carte publicată prima dată în 1890.

„Există oare o imagine mai încântătoare decât cea a unei tinere țărănci române, în fusta ei roșie sau portocalie, cu o basma galbenă peste pletele ei negre, cu ochi mari, luminoși, într-un contur întunecos, cu ulciorul verde pe capul ei, mergând pe câmpii, sau o femeie româncă, împodobită în faldurile splendide ale voalului ei alb sau galben, șezând și lucrând la războiul de țesut? 

[…]

Mâna unei femei nu e niciodată mai grațioasă ca atunci când lucrează niște minunate piese de artă”, scria Carmen Sylva, pseudonimul literar al reginei Elisabeta a României, în introducere cărții The Art of Tatting, scrisă de Katharin L. Hoare.

Principesa Elisabeta a României, secolul al XIX-lea, pictură de George Healy, Colecția Castelul Peleș/Muzeul Național Peleș din Sinaia, via Wikipedia, domeniu public

 

După câțiva ani de la venirea principesei Elisabeta în România, în ziua de 10 mai 1881, când a avut loc ceremonia de încoronare a regelui Carol I al României, mii de oameni au ieșit pe străzile orașului pentru a vedea cuplul regal. Iar unii pentru a fi văzuți de regină. În The Life of Carmen Sylva, se amintește de grupuri de femei venite devreme din Argeș și Prahova pentru a ocupa locuri cât mai în față, la intrarea în Palatul Regal: 

„Și ele au făcut totul pentru a fi văzute de regină, deoarece știau că Majestatea sa admira portul național al țării, iar femeile erau mândre să își arate cea mai somptuoasă îmbrăcăminte, cu ornamente ce străluceau în soare precum mii de fărâme de cristal.”

De la stânga: Regina Elisabeta, în port național românesc, fotografie de Herman Koch | Principesa Maria (1870–1874), fetița reginei Elisabeta și a regelui Carol I | Regina Elisabeta, în port popular românesc | „Viitorul țării îl țese femeia”, spunea regina Elisabeta, aici într-o fotografie făcută la războiul de țesut din biblioteca Palatului Regal din București, 1910, fotograf necunoscut| Imagini: Arhiva Princiară de Wied, din cartea: Carmen Sylva, regina poetă. Literatura în serviciul coroanei, Silvia Irina Zimmermann

 

Costumul tradițional românesc a fost deseori purtat de regina Elisabeta, care a văzut în această îmbrăcăminte nota distinctivă a poporului. Regina Elisabeta a introdus de altfel costumul popular și în lumea aleasă de la curte, astfel în timpul unor ceremonii la Casa Regală și când regina avea oaspeți de seamă, doamnele de onoare îmbrăcau costumul tradițional. 

Moda lansată de familia regală a fost încet preluată de elita României și costumul tradițional al țăranilor începuse să fie purtat de femei din înalta societate la diferite festivități. 

Mai târziu, cămașa cu altiță sau ia, piesa de bază pentru portul popular românesc purtat de femei, îmbrăcată cândva doar de țărăncile din România, a fost asortată de orășence cu piese vestimentare moderne. 

În 1892, când Ferdinand, nepotul regelui Carol, s-a logodit cu Maria, regele i-a dăruit acesteia un superb costum popular românesc, la fel cum i-a dăruit și soției lui Elisabeta, în urmă cu 23 de ani, când s-au căsătorit. În imagine, principesa Maria în primul ei „costum țărănesc” | Sursa: Regina Maria, Povestea vieții mele

 

După căsătoria cu Ferdinand, principesa Maria a preluat tradiția și a purtat cu mândrie și încântare frumoase costume țărănești. De altfel, acesta a fost și darul regelui Carol al România la căsătoria ei:

„Regele Carol adusese logodnicei nepotului și surorilor ei, prea frumoase costume țărănești; era singurul lucru palpabil ce-l aveam din acea țară a «Răsăritului cel apropiat». Erau minunat cusute cu fir și mătase și ne găteam adesea cu ele, pentru plăcerea celor doritori să afle în ce țară mă duceam; dar nu știu dacă acele podoabe atât de pitorești făceau să le răsară în minte o imagine mai clară a hărții Europei”, scria regina Maria în cartea Povestea vieții mele.

Regina Maria împreună cu fiii ei, Carol și Nicolae, în costume naționale, în pădurea de la Sinaia | Sursa: Regina Maria, Povestea vieții mele

 

Ca regină a România, Maria a îmbrăcat deseori costume populare, a scris despre portul românesc, din dorința de a atrage atenția asupra frumuseții țării ei

Într-o prezentare făcută de Muzeul Național Cotroceni despre regina Maria și minunatului port popular, se spune că, în timpul unei zile obișnuite, regina purta deseori o ie. 

Tradițional, materialul folosit pentru ie era din cânepă și in, cămășile populare făcute pentru regina Maria erau din mătase. Regina a purtat costume românești din diferite zone și le asorta cu bijuterii rafinate. Ea și-a educat copiii în spiritul acestei tradiții și le-a insuflat dragostea și respectul pentru arta populară românească.

Regina Maria, în costume naționale | Sursa: Muzeul Național Cotroceni

Despre această artă a scris istoricul și criticul de artă Gheorghe (George) Oprescu, într-un prim studiu în care a încercat o prezentare a lucrului autentic.   

„De mult m-am obișnuit să iubesc și să admir lucrurile ieșite din mâna strămoșilor noștri. M-am apropiat întotdeauna cu pietate de ele, căci îmi dam seama că le efectuarea lor, ei puseseră ceva din sufletul românesc”, scria istoricul, încercând să deslușească și o origine a acestei arte:

„În studiul artei populare, problema originei ei constituie un capitol foarte interesant”, observa Gheorghe Oprescu, însă un răspuns care să nu fie discutabil tot nu s-a putut da și începuturile acestei arte se pierd în întuneric. 

Cert este că țăranii de pe meleaguri românești au început la un moment dat „să se exprime prin colori și forme”, așa cum au făcut toate popoarele și comunitățile străvechi, fără să știe unele de altele.

De la stânga: Regele Ferdinand și regina Maria / Regina Maria și principesa Ileana, una dintre fiice / Regina Maria | Sursa: Muzeul Național Cotroceni

Lucrarea istoricului George Oprescu a fost publicată în 1922, într-o vreme când arta populară „a cunoscut o admirație fără rezervă, puțin indiscretă, ca toate manifestațiile în legătură cu moda și snobismul”, după ce, nota autorul, cu 30–40 de ani înainte, puțini îi dădeau atenție. 

„Și dacă neatenția și disprețul cu care erau tratate mai înainte au făcut ca multe lucruri demne de păstrat să dispară, dragostea de acum nu e mai puțin vătămătoare. Ea dă prilej să se înmulțească și să se răspândească, prin negustori fără scrupul și amatori fără pricepere, toate acele obiecte pseudonaționale, fabricate în orașe […] compromițând produsele autentice ale artei țărănești.”

În opinia lui George Oprescu arta populară este „orice obiect de îmbrăcăminte sau de întrebuințare casnică, sau în legătură cu preocupările sufletești ale țăranului, la executarea căruia s-a avut în vedere nu doar folosul, ci și procurarea unei plăceri prin forma sau împodobirea lui, fie că a fost făcut de țăran însuși, fie că a fost făcut de un meșter din sat, pentru uzul și pe gustul țăranului”.

Regina Maria alături de principesele Ileana, Mărioara, Elisabeta, 1923 | Sursa: Muzeul Național Cotroceni

 

Despre plăcerea de a înfrumuseța un obiect, dincolo de utilitatea lui, criticul de artă considera că acea înclinare, ce are o lungă tradiție, „este înviorată, ațâțată, de un sentiment puternic, în special de iubire”. 

El nota:

„Cu gândul la cineva scump, mâna execută broderii minunate, crestături în lemn ori altfel de obiecte, care vor fi admirate sau se vor schimba la hora din duminica viitoare. Dar și dorința de a face plăcere printr-un obiect deosebit de frumos, unei rude mai în vârstă sau unei persoane respectabile, sentimentul religios, nevoia de a lăsa urmașilor o amintire, sărbătorile mari, praznicele și ceremoniile – în primul rând cele unice în viața omului, ca nunta, înmormântarea su botezul unor ființe dragi –, sau chiar numai mulțumirea de a fi deosebit de ceilalți, sunt și ele puternice stimulente în creațiunea artistică populară”.

Ilustrație din revista Sociologie românească, februarie 1936

După câteva decenii, Petru Rezuș avea contribuția lui la cunoașterea costumului național. Despre datina portului și a împodobirii, acesta scria:

„Portul și împodobirea aparțin unui domeniu prin excelență feminin. Fetele și femeile își spun cuvântul hotărâtor: se împodobesc pe ele, își împodobesc casa și-și împodobesc viața. Din străvechime, fetele se poartă altfel decât femeile. Simplitatea portului este caracteristica generală. Cămeșile cu altiță, pieptărașele, poalele, catrințele, opregele au cusături alese (li se mai spune și alesături). În timpul iernii, predomină cojoacele strânse la mijloc, iar cine poate le adaugă și hulpi, adică gulere și margini din blană de vulpe.

Ilustrație din revista Sociologie românească, iulie – septembrie 1936

A doua caracteristică a portului este curățenia. Cămeșile sunt albe ca helgea. Spălatul și zolitul sunt ocupații feminine vechi. Pânzele de cânepă și de in erau udate și albite (ghilite) pe prunderi, pe iarbă și chiar pe garduri toată vara, până ce se înmuiau (nu mai erau scorțoase) și se albeau. Până ce s-au făcut cămeși din bumbac și de mătasă, au predominat numai cânepa și inul.

Măiestria îmbrăcării și împodobirii era cunoscută încă din străvechime. Fetele se ajutau de haine pentru a se face mai frumoase, pentru a atrage privirile feciorilor. Ele nu se îmbrobodeau, lăsându-și părul pe spate sau împletindu-l în cozi. Câte o floare mai înveselea chipurile sobre ale fetelor. Purtarea lor între oameni sau la horă era de aproape supravegheată de mamele lor.

Împodobirea era cunoscută încă de pe vremea geto-dacilor. Conducătorii aveau platoșe și coifuri (unele de aur). S-au descoperit brățări, inele, agrafe, mărgele și alte podoabe care dovedesc că fetele și femeile, uneori și bărbații, foloseau aurul, argintul, bronzul și fierul, prelucrat de aurari și argintari. Unele inele erau prețuite de posesorii lor care aveau credința că le poartă noroc. 

Salbele erau podoabele cele mai de preț ale fetelor. Le primeau în dar de la mame și le dădeau mai departe fetelor lor, așa că rămâneau în familie. Cele mai multe erau din aur și li se socotea valoarea după numărul galbenilor.” 

În port tradițional, în lanul de lavandă, Transilvania, România | Credit foto: Mira Kaliani

În final, a lăsat o remarcă esențială despre portul popular, așa cum era văzut de strămoși și purtat la începuturi:

„Obiceiul împodobirii a suferit și el diferite mutații de-a lungul timpului. Fetele și femeile n-au cedat la împodobirea lor, dar vechile sârme de argint, colanele de aur, brățările rudimentare au făcut loc altor podoabe. De la arhetipul străbunilor care se mulțumeau, uneori, cu un ciorb de sidef sau de piatră colorată, s-a trecut la podoabe sofisticate. 

Tot așa s-au întâmplat lucrurile și în privința îmbrăcămintei. Portul național se poartă numai de cântăreți și cântărețe, de dansatori și dansatoare, cu modificări stridente de cele mai multe ori. Altițele sunt exagerate, cuprinzând tot spațiul alb al cămășii; catrințele sunt înecate în fluturi argintii și aurii; cojoacele sunt brodate și pe spate și pe piept. Simplitatea străveche a făcut loc unei încărcături de podoabe care a întrecut marginile. Străbunii se distingeau prin modestie și bun simț.”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.