16 mai 2021, 12:11

Straiele și vremurile. Un ișlic după teapa fiecăruia

P-atunci forma ișlicului nu era numai o fantazie, cum este astăzi cu pălăriile, mai nalte sau mai scurte în pereți, mai rotunde, mai gogonețe sau mai țuguiate, mai tari sau mai moi, după pofta fiecui: fiecare trebuia să poarte ișlicul după teapa lui.

La începutul veacului al XIX-lea, la Iași existau peste 40 de bresle; una dintre acestea era breasla croitorilor și ișlicarilor. Aceștia din urmă făceau, evident, ișlice, acele căciuli din postav sau din blană, după posibilitățile clientului, ce au fost purtate la început de domni, apoi și de boieri.

Cu timpul, „ișlicul a coborât scările ierarhiei sociale a timpului”, cum nota lingvistul B. Cazacu, și astfel negustori, lăutari și alți slujbași au preluat moda fanariotă. În cele din urmă, „acea căciulă monstruoasă”, cum o numea Constantin (Costache) Negruzzi într-o scrisoare din 1859, își făcea apariția prin toate târgurile unde domneau fanarioții.

Barbu Lăutarul este îmbrăcat cu anteriu și giubea veche; el poartă pe cap o jumătate de ișlic cu fund verde.
[…]
Așa, așa, păcatele mele! Vremea vremuiește, bătrânii se duc, obiceiurile se prefac, oamenii se schimbă, cânticele se schimonosesc și lăutarii mor de foame!… Hei!… În vremea boierilor cu ișlic și cu anteriu ca mine, ce de mai veselii! ce bancheturi! Când se căftănea vreun boier, se ducea bărbier-bașa de-l rădea cu bricile cele de mărgean în cerdacu casii, și eu mă duceam la el cu tarafu meu de-i ziceam: «Și la mai mare, vere!… » El îmi umplea fesu de galbini și eu îi cântam, după cum se obicinuia pe atunci.

– Vasile Alecsandri, Barbu Lăutariul

Vornicul Alecu Beldiman | Sursa: Portrete istorice de G.I. Ionnescu-Gion

Portul, după timp și împrejurări

„Portul obișnuit al strămoșilor noștri, de câteva veacuri încoace, a suferit dese schimbări, prin influențele exterioare la care a fost supusă țara, așa că, departe de a avea o îmbrăcăminte proprie, națională, moldoveanul s-a îmbrăcat după timp și împrejurări, când cu costumul luxos și pretențios al polonezilor, când cu tunicile pline de găitane ale ungurilor, când cu anteriele, șalvarii, fesurile și ișlicele turcilor sau grecilor. Despre un port special al țării nu se vede nicio urmă în clase târgovețe – numai țăranii singuri având o îmbrăcăminte deosebită de cei din țările străine”, scria N. A. Bogdan în monografia Iași, odinioară și astăzi, lucrare publicată în 1904.

În timp ce țăranul și-a purtat portul străvechi – „cămeșoiul, ițarii, catrințele, abalele și căciulele par a fi și astăzi aproape aceleași ce au îmbrăcat pe supușii lui Ștefan cel Mare”, nota istoricul N. A. Bogdan – boierii, mai apoi, negustorii și, în general, cei din orașe și din împrejurimile acestora, au schimbat straiele după cum se schimbau și vremurile:

Când începură domniile fanarioților, cu suitele lor, aceștia, îmbrăcați în lungile anteriele și giubele orientale, cu șalvari largi și creți, cu ișlice cât niște chiupuri de păstrat murături, îndată ce se instalară pe tronul și în dregătoriile cel mai de seamă ale Moldovei, găsiră grabnic imitatori în obiceiuri și îmbrăcăminte, căci mare parte din boierime, ca să intre în bunele grații ale noii stăpâniri, găsea că cel mai bun lucru ce avea de făcut era de a se îmbrăca la fel cu ei.

…postelnicul apăru în scară îmbrăcat cu anteriu de cutnie ca gușa porumbului, încins peste mijloc cu un șal de Țarigrad, cu ișlicul în cap și învelit până la ochi cu o giubea de postav albastru, blănită cu blană de râs.
– Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și noi

De la domn la boieri, boiernași și slujbași

Ișlicul, uneori șlic, (din limba turcă, ičlik, «scufie») era termenul folosit pentru diferite căciuli purtate de „boieri, boiernași și slujbași”, potrivit rangului și slujbei.

„Purtătorul de ișlic” era numit ișlicar, la fel și artizanul care făcea sau repara ișlice sau cel care vindea în prăvălie.

După ce moda ișlicului a dispărut, cuvântul ișlicar a fost folosit cu sensul de „om cu idei ruginite, ce nu este deschis ideilor progresiste”, o poreclă dată de tineri cu viziuni noi boierilor retrograzi, după cum menționa lingvistul B. Cazacu.

Portretul în ulei al lui Alexandru Ipsilanti pictat pe firma unui magazin de broderii din Viena, cu inscripţia „Zum Fursten Ypsilanti”, ca. 1788. „Din puţinele imagini iconografice de peste hotare ale vestitului domn aceasta ni-l prezintă sub aspectul unui voievod în vârstă (circa 60 ani), cu părul cărunt şi cătătura blândă, înveşmântat cu caftan îmblănit, purtând hangerul puterii la brâu şi, pe cap, işlicul înalt, având acel aer de sinceritate pe care îl remarcase Metzburg, «care nu pare prefăcut şi care e aşa de rar la un prinţ grec»”, scria istoricul Vlad Mischevca, într-un studiu despre veacul fanariot. | Sursa: Nicolae Iorga, Domnii români după portrete și fresce contemporane

 

Fel de fel

Forma ișlicului, povestea Ion Ghica, nu era „doar o fantazie”, ci era menită să arate rangul celui ce purta ișlicul, pentru că, în acele vremuri, „fiecare trebuia să poarte ișlicul după teapa lui”:

În sală, acolo, lume de toată mâna, boieri mai mici, calemgii, coconași, ciocoi și slugi, fel de fel de ișlice.

P-atunci forma ișlicului nu era numai o fantazie, cum este astăzi cu pălăriile, mai nalte sau mai scurte în pereți, mai rotunde, mai gogonețe sau mai țuguiate, mai tari sau mai moi, după pofta fiecui: fiecare trebuia să poarte ișlicul după teapa lui.

Boierii cei tineri și eleganți și feciorii de boier mare purtau în cap un glob rotund de hărșie brumărie; mărimea acelui balon era aproape patru coți în circumferență și avea la unul din poli o gaură pe unde intra capul până dasupra sprâncenelor și la celălalt pol un fund de postav de mărimea și forma unui cuib de rândunică, de unde boierul, plecându-și nițel gâtul la dreapta, putea să-și apuce ișlicul cu patru degete.

Boierii mai în vârstă purtau ișlic tot atât de umflat, dar sfera nu era întreagă, era tăiată neted orizontal, ceva mai sus de cercul cel mare, iar pe acel șes era întins un fund de postav. Ișlicul acesta se lua din cap cu ajutorul amânduror mânilor.

Calemgiii (n. funcționari de cancelarie, copiști), ciocoiașii, slugile de dindărătul caleștilor boierești și negustorii cei mari purtau ișlic mic, de forma unui borcan întors cu gura în jos și de un diametru mult-mult de o jumătate de cot și dasupra o pernă mare în patru colțuri, umplută cu bumbac sau cu păr de cal.

Tot Ion Ghica povestea despre „nenorocitul de ișlic” al unui coleg, tânărul Kogălniceanu, cel care nu și-ar fi dat Moldova cea săracă nici pentru cel dintâi tron din lume:

Pe la 1827, aveam de profesor pe călugărul Gherman […] El ședea la noi, și afară de mine, avea și alți elevi externi, dintre care pe M. Kogălniceanu. Acesta venea în toate zilele îmbrăcat în anteriu și purtând un ișlic rotund din piele de miel… Vai de nenorocitul de ișlic! El devenise o minge în mâinile noastre și ne atrăgea ocări aspre din partea părintelui Gherman, ba uneori și palme.

Portretul unui dregător fanariot, pictură de Anton Chladek (1794 – 1882); Explicația Artindex: „Chiar dacă este un boier de rang inferior, acesta nu ezită să apară îmbrăcat în straiele cele mai fine și scumpe, tipic fanariote și chiar să aibă capul împodobit de un ișlic, parcă prea mare pentru rangul de care dispunea.” | Sursa: Artindex

Colosalul ișlic, logofeții și rădvanul

De la Vasile Alecsandri a rămas și o însemnare la fel de amuzantă pe cât era portul ișlicului. El scria:

Pe lângă aceste nuanțe care împestrițau tabloul relațiilor sociale, mai erau și altele, nu mai puțin comice și ridicule, precum forma și proporțiile calpacelor boierești numite șlice sau ișlice…

Mărimea șlicelor, care de abia se țineau în echilibru pe creștetul boierilor, arăta înălțimea rangurilor; așa unii purtau calpace mici și rotunde de pelcică de miel, alții jumătăți de șlicuri cu fund verde de postav; iar protipendiștii (n. marea boierime) se coronau cu oboroace atât de colosale încât nu se găsea în Iași rădvan destul de încăpător ca să conție doi logofeți mari în costumul lor de paradă.

Ișlicul globos de paradă se ține

Ișlicul pentru boierii din protipendadă se făcea cu „mare meșteșug”, explica N.A.Bogdan, din „aba scorțoasă”, iar în exterior era „îmbrăcat peste tot cu pielcică de miel, ce se scotea din oaie, prin sacrificarea acesteia înainte de timpul obișnuit al nașterii, spre a se putea obține o blană cu creți foarte mici și lustruiți”.

Purtarea pe cap „a unui atare aparat de paradă” presupunea o iscusință deosebită:

…trebuia ca boierii de odinioară să facă exerciții de adevărați echilibriști, spre a nu păți rușinea de a le cădea ișlicul tocmai în mijlocul paradelor sau a primilor la Curtea Domnească.

Boieri fanarioţi călare şi o trăsură cu o familie de boieri de primul rang, 1825, Auguste de Henikstein | Sursa: Wikipedia, domeniu public

Și capetele s-au înviorat

Plecarea fanarioților a dat jos de pe capete și acele căciuli globoase cât niște chiupuri de păstrat murături.

În suvenirele și impresiile de călătorie din România, Dimitrie Ralet descria, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, orașul Iași și observa:

„Ne vedem siliți a încredința… că pălăriile ușoare au înlocuit șlicele globoase. Capetele s-au ușurat prea mult de acele învelituri orientale care, înădușind fluturile gândului, încai (n. măcar, barem) da un aer de statornicie și de gravitate”.

Șlicul, această regină a căciulelor, cum i-a spus istoricul N.A.Bogdan, „ce se mai zărea unde și unde pe câte un cap de boier bătrân, era amenințat să dispară cu totul, iar largul antereu să fie schimbat pe strâmtul frac. Luxul face prăpăstii în boierime și surtucarii devin foarte răpede numeroși, în paguba giubeliilor, ce dispar văzând cu ochii”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.