Editia de Dimineata

Străvechii stâlpi funerari, pasărea sufletului și zborul în infinit. Satul cu un loc de veci aparte

Există credința, în anumite locuri, că „porumbelul reprezintă sufletul tânărului decedat care vreme de trei sau chiar nouă săptămâni cutreieră locurile pe unde a umblat în viață, apoi se înalță la cer”.

Loman este un sat din Alba, atestat documentar la 1733, cunoscut îndeosebi pentru tradiționala îndeletnicire a localnicilor, oieritul. Se află în zona Mărginimea Sebeșului, așa cum o numesc cei de acolo. Pornind din Sebeș spre Transalpina, undeva prin Săsciori se face un drum la dreapta ce urcă, în serpentine, la Loman.

Ca orice așezare, și satul Loman are un loc de veci. Spre deosebire de alte cimitire mai mult sau mai puțin cunoscute, în cel din Loman pe unele morminte se află străvechii stâlpi funerari.

Despre obiceiul ridicării stâlpului funerar au amintit și scris renumiți etnologi români, printre care Simion Florea Marian, Ivan Evseev, Romulus Vulcănescu, Gheorghe Pavelescu.

„Semnele” unor morminte din cimitirul satului Loman sunt stâlpii funerari; pe câțiva se află în vârf, gata de zbor, îngemănată, câte o pasăre, cioplită în lemn, pe care etnologul Gheorghe Pavelescu a numit-o pasărea sufletului. | Cimitirul din Loman, județul Alba; Credit foto: Mira Kaliani

Numai la mormintele tinerilor neînsurați

Etnologul Romulus Vulcănescu (23 februarie 1912 – 10 noiembrie 1999) afirma că stâlpii funerari constituie „categoria cea mai răspândită de monumente mitice folosite de poporul român”.

„Semnele” unor morminte din cimitirul satului Loman sunt stâlpii funerari; pe câțiva se află în vârf, gata de zbor, îngemănată, câte o pasăre, cioplită în lemn, numită de Gheorghe Pavelescu (31 martie 1915 – 18 octombrie 2003), în urmă cu mai bine de o jumătate de veac, pasărea sufletului.

Stâlpii funerari sunt stilizați, sculptați cu grijă, în lemn de stejar, după gustul fiecărei familii, și pot ajunge la aproape doi metri înălțime, cât un stat de om. Pasărea – în forma unui porumbel – se cioplește mai ales în lemn moale, de brad sau tei.

În volumul Pasărea Suflet – studiul de antropologie culturală indo-europeană, etnologul Gheorghe Pavelescu menționa că stâlpii funerari cu un porumbel pe creștet sunt puși la mormintele feciorilor care nu au fost căsătoriți sau la cele ale copiilor.

Sufletul ce colindă prin lume înainte de a se urca la cer

La oamenii din Loman – și în așezările unde se practica acest obicei de a înălța la morminte un stâlp funerar – există credința că „porumbelul reprezintă sufletul tânărului decedat care vreme de trei sau nouă săptămâni cutreieră locurile pe unde a umblat în viață, apoi se înalță la cer”.

Gheorghe Pavelescu nota:

Imaginea cioplită din lemn a «sufletului pasăre» ar juca rolul, în cadrul unei mentalităţi magice, de prezentare efectivă a sufletului lângă mormânt până trece definitiv în lumea de dincolo.

[…]

În timpuri străvechi, porumbelul se punea la orice mort, indiferent de sex sau vârstă, iar după un timp, să zicem de trei săptămâni, se îngropa lângă stâlp. Mai târziu, obiceiul pierzând din intensitate, s-a păstrat numai pentru anumite ocazii, pentru mormintele celor dispăruţi în floarea vârstei, când durerea celor rămaşi este mai covârşitoare.

„La Roma, când murea un împărat, se slobozea un vultur despre care se credea că duce sufletul cârmuitorului suprem în ceruri…” (Ivan Evseev) | Credit foto: Flash Alexander/Pixabay

„Păsările migratoare, încarnări ale sufletului mortului”

Ivan Evseev (11 august 1937 – 1 mai 2008) sublinia că pasărea reprezintă „un simbol arhetipal al elevației, al năzuinței de ridicare spre valorile absolute ale cerului, metaforă constantă și universală a sufletului”. Etnologul menționa că, în majoritatea mitologiilor arhaice, „păsările migratoare sunt încarnări ale sufletului mortului care pleacă pe lumea de dincolo”:

Imaginea «păsării-suflet» e familiară culturii Egiptului, Mesopotamiei, Greciei Antice, majorității popoarelor Europei, multor triburi din America sau Australia. La Roma, când murea un împărat, se slobozea un vultur despre care se credea că duce sufletul cârmuitorului suprem în ceruri și era o formă a apoteozei.

Imaginea aviformă a sufletului și a strămoșului a dăinuit la români până în zilele noastre: o regăsim în colacii rituali în formă de pasăre ce se dau de pomană în zilele de pomenire a morților și în imaginea păsării sculptate din lemn ce se pune pe stâlpii funerari în Transilvania sau în Moldova.

Amintirea unei practici preistorice

Etnologul Ion Ghinoiu afirma în studiul Lumea de aici, lumea de dincolo despre această practică străveche:

Obiceiul de a pune la căpătâiul mortului un stâlp sau o cruce de lemn păstrează amintirea practicii preistorice de întemeiere a adăpostului funerar, mormântul, prin practica magică a bătutului parului sau stâlpului.

[…]

Sunt încă sate în sudul Transilvaniei unde, la înmormântarea bărbatului, alteori la înmormântarea femeii, se pune stâlp de lemn, nu cruce.

„Stâlpii funerari din lemn sunt parte integrantă din piesele rituale ale înmormântării, care se așază pe mormânt.” (Romulus Vulcănescu) | Cimitirul din Loman; Credit foto: Mira Kaliani

Cine a fost

Stâlpii funerari din lemn sunt parte integrantă din piesele rituale ale înmormântării, care se așază pe mormânt, scria etnologul Romulus Vulcănescu și detalia:

După tipul lor stilimorf se poate stabili starea civilă a mortului: sex, vârstă, situație familială, profesională și socială, ca și gradul de afecțiune cu care au edificat stâlpul.

La rândul lor, stâlpii funerari pot fi: simpli, nominal bărbătești sau femeiești, pentru practici de magie sexuală, și ornamentați cu pasărea sufletului în vârf, pentru ceremonia înmormântării.

Pe stâlpii simpli se regăsește deseori motivul șarpelui încolăcit pe ei sau „urcând sinuos spre vârf și înghițind soarele”.

Despre stâlpii ornamentați cu păsări ale sufletului așezate în vârfurile lor amintea și folcloristul Simion Florea Marian (1 septembrie 1840 – 24 aprilie 1907) în studiul etnografic, publicat în 1892, Înmormântarea la români. Reputatul folclorist bucovinean scria despre acest obicei în anumite locuri din Transilvania unde, la mormintele bărbaților tineri sau flăcăilor, în vârful stâlpului funerar se punea „un porumbel cioplit din lemn”, dacă cel decedat era june neînsurat.

Pasărea de pe stâlpii funerari apare fie cu aripile strânse, fie cu aripile deschise, gata de zbor. (Romulus Vulcănescu) | Cimitirul din Loman; Credit foto: Mira Kaliani

Pasărea-sufletului și sufletul-pasăre

Sufletul mortului, explica Romulus Vulcănescu, e reprezentat în două forme complementare, și anume pasărea-sufletului și sufletul-pasăre, ce se confundă de cele mai multe ori. Etnologul nota:

«Păsările-suflet» exprimă figurarea simbolică a sufletului mortului imediat după moarte, iar «sufletul-pasăre» figurarea formal alegorică a sufletului mortului în pragul transmigrației.

Pasărea de pe stâlpii funerari apare fie cu aripile strânse, „în poziția liniștită, de receptacol a dubletului sufletului sub forma de pasăre a sufletului”, fie cu aripile deschise, gata de zbor, sau „simulând zborul ca imagine celestă a sufletului-pasăre”.

Această pasăre a sufletului se punea, menționa Romulus Vulcănescu, pe stâlpii ce marcau cenotafe sau morminte goale:

Ceremonialul parafunerar al punerii stâlpului cu porumbel pe cenotaf urmărea prin magie simpatetică a ornamentului somptuar să atragă sufletul pribeag al celui mort pe alte meleaguri, în locul predestinat de rude de a fi înmormântat…

„Stâlpii apără mormântul”, iar pasărea sufletului reprezintă „imaginea mortului”. (Gheorghe Pavelescu) | Cimitirul din Loman; Credit foto: Mira Kaliani

Un obicei amintit în secolul al VIII-lea

În Istoria Longobarzilor, lucrare scrisă la sfârșitul secolului al VIII-lea, Paul Diaconul (c. 720 – în jurul anului 799), cunoscut și sub numele de Paulus Diaconus, descria acest obicei longobard:

[…] dacă cineva murea în război sau din alt motiv, atunci rudele sale de sânge puneau un stâlp pe mormântul său, iar în vârful acestuia aşezau un porumbel din lemn, îndreptat spre direcţia în care cel drag şi-a sfârşit zilele, astfel încât să se ştie unde îşi are locul de odihnă răposatul.

Stâlpii ce apără mormântul de duhurile cele rele

„Stâlpii apără mormântul”, iar pasărea sufletului reprezintă „imaginea mortului”, era de părere Gheorghe Pavelescu.

Autorul a căutat originea păsării-suflet în cultura dacică, dar „preistoria” acestui simbol vine de la popoarele indo-europene care l-au răspândit treptat în spațiile unde au ajuns.

Pasărea, o legătură dintre lumea de aici și cea de dincolo

Motivul eliberării spirituale, „al descătușării de povara materiei e redat în chip genial în sculptura lui Constantin Brâncuși, Pasărea măiastră”, scria etnologul Ivan Evseev. Acesta comenta:

Păsările mitice ale diferitelor popoare întruchipează un principiu solar și al regenerării veșnice a vieții. Una din funcțiile lor este aceea de a fi agenți de legătură dintre pământ și cer, dintre lumea de aici și cea de dincolo.

„În procesul proiectării mai multor variante ale Coloanei fără sfârșit a conceput o variantă cu o pasăre imensă cu aripile deschise…” (Romulus Vulcănescu) | Coloana Infinitului; Credit foto: Mira Kaliani

„Zborul” și visul infinit al lui Brâncuși

Fascinat de „harul păsării”, Brâncuși a sculptat „diferite motive ale păsării mitice la români”, menționa Romulus Vulcănescu. Etnologul adăuga:

În procesul proiectării mai multor variante ale Coloanei fără sfârșit a conceput o variantă cu o pasăre imensă cu aripile deschise, care trebuia așezată în vârful coloanei pentru a simboliza pasărea sufletului luându-și zborul în infinit. Însă a renunțat la idee, rămânând la varianta pe care a construit-o la Târgu Jiu.


„Copil fiind am visat întotdeauna că zbor în copaci și în cer. Am rămas la nostalgia acestui vis și de 45 de ani fac păsări. Nu pasărea vreau s-o redau, ci harul ei, zborul, elanul. Nu cred că am să reușesc vreodată. […] Iubesc ceea ce se înalță.”

Constantin Brâncuși, din volumul Așa grăit-a Brâncuși de Sorana Gorjan


Exit mobile version