18 noiembrie 2022, 12:14

Străvechile nedei de pe munţi, „spre soare și spre lumină, mai aproape de cer şi de divinitate”

„După ce sensul mitic al nedeii s-a irosit, sărbătoarea a început să se țină de Sântilie și de Sântămărie, apoi chiar și duminicile, rămânând numai un pretext de întâlniri rurale (din ce în ce mai rar păstorești) pentru petrecere și tranzacții comerciale, un soi de weekend demitizat.”

În tradiția păstorească și rurală din România, nedeia este o sărbătoare populară cu caracter câmpenesc, dar mai ales montan, explica Victor Kernbach în Dicționar de mitologie generală:

La obârșie, Nedeile erau adunări rituale ale unor grupuri de ciobani care urcau într-o anumită zi pe un plai de munte, pentru a aschimba informații și sfaturi și a serba solemn împreună un eveniment din calendarul naturii.

„O umbră a ceea ce au fost”

În Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania, etnologul Maria Bocșe nota despre sociologul și specialistul în geografie istorică Ion Conea că a fost „preocupat de această temă incintantă” și a susținut că „cele câteva nedei care se mai ţin şi azi pe unii munţi… nu mai sunt decât o umbră a ceea ce au fost. E firesc, ele au mers paralel şi în pas cu evoluţia păstoritului carpatic, împărtăşindu-i deopotrivă grandoarea şi decadenţa”.

După Ion Conea, citat de Victor Kernbach, nedeile aveau origine romană – „zile solemne de bucurie ale vechilor romani în onoarea zeilor patroni”, însă, preciza specialistul în mitologie, este o ipoteză care „nu a fost atestată”.

„Răspântia” verii era considerată „miezul sezonului pastoral”, când se organizau nedeile montane, întâlnirile de pe platouri și munți pentru sărbătorirea soarelui, a focului, a muncilor pastorale. (Maria Bocșe) | Credit foto: Mira Kaliani

„După ce sensul mitic al nedeii s-a irosit”

Cu toate acestea, sublinia Victor Kernbach, „vechea formă de nedeie poate fi identificată cu un anume substrat religios precreștin”, și amintea de „misterioasa Sărbătoare a Muntelui, de pe Ceahlău”:

În fiecare an la 6 august (moment de cumpănă în meteorologia locală, a doua zi începând aproape invariabil ploile de toamnă montană, ciobanii din împrejurimi urcă pe platoul Dochia, unde stau de vorbă, cântă, beau, fac schimburi de vești, apoi, la apusul soarelui, coboară spre stânile și locuințele lor; de aici se poate deduce într-adevăr o structură de ritual și alura de ceremonie solemnă originară (al cărei obiect s-a pierdut).

[…]

După ce sensul mitic al nedeii s-a irosit, sărbătoarea a început să se țină de Sântilie și de Sântămărie, apoi chiar și duminicile, rămânând numai un pretext de întâlniri rurale (din ce în ce mai rar păstorești) pentru petrecere și tranzacții comerciale, un soi de weekend demitizat. Modificarea s-a produs odată cu schimbarea numelui sărbătorii care, în stadiul ei arhaic, avea fără îndoială un alt nume; etimonul slav nedélja, „duminică”, nu e concludent.

„Urcări duminicale pe munte, semnificații magico-mitice”

În Mitologie română, 1985, etnologul Romulus Vulcănescu scria că nedeile erau „urcări duminicale pe munte, care purtau semnificații magico-mitice de ascensiuni spre cer”. Aceste simboluri însă s-au pierdut de-a lungul timpului, pentru că „munții Carpați, coloana vertebrală a Daciei antice, au devenit în perioada feudală hotare nefirești în corpul biospiritual al poporului român”.

Romulus Vulcănescu afirma că nedeile au simbolizat „urcări pe munte pentru contact direct cu cerul și rugăciuni” – Victor Kernbach nota însă că această presupunere nu e atestată de tradiție – însă au devenit „un fel de întruniri cu scopuri practice, de schimburi de bunuri economice, de legături profesionale, de obicei pastorale și de încuscriri”.

Înainte de a coborî «la vale», în vatra satelor, păstorii organizau tradiţionalele nedei de «spartul munţilor». (Maria Bocșe) | Credit foto: Mira Kaliani

„Toate riturile erau închinate divinităţii, aducând slavă soarelui”

„Răspântia” verii era considerată „miezul sezonului pastoral”, când se organizau nedeile montane, întâlnirile de pe platouri și munți pentru sărbătorirea soarelui, a focului, a muncilor pastorale, după cum scria Maria Bocșe în Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania.

La această vreme, pășunile montane, arse de soare, nu mai dădeau suficientă hrană turmelor. Atunci, păstorii hotărau întoarcerea turmelor la stânile din preajma satelor, unde pe miriştea bogată în boabe şi spice, rămase după seceriş, animalele găseau încă suficientă hrană.

Înainte de a coborî «la vale», în vatra satelor, păstorii organizau tradiţionalele nedei de «spartul munţilor», când se adunau satele ca să petreacă de ziua Sfântului Ilie, bucuria muncii şi a recoltelor.

Astfel era renumitul «Târg de pe Muntele Găina», din Munţii Bihorului, la care se adunau satele de pe versanţii Munţilor Apuseni, din Bihor, până în Zărand, din Hunedoara până în Alba şi din Mocănime, până în Ţara Moţilor.

Tot astfel vor fi fost uitatele «târguri-nedei» de la Călineasa, Biharia şi Lespezi, din Munţii Bihorului, numite local şi «bulciuri» sau «bulciuguri» (care nu s-au mai organizat de peste un veac), la fel era odinioară nedeia de la Negrileasa, din Munţii Trascăului, în poiana narciselor, aşa va fi fost nedeia de pe Muntele Surianu şi multe altele din Carpaţi.

În Banat, ca şi în alte zone din Transilvania, ele au fost transformate în «rugile» de Sântilie sau legate de alte sărbători religioase (Sfânta Maria, Sfântul Dumitru, Arhanghelii), întruniri cu joc şi festin comun, în vatra satelor, când erau primite în horă tinerele fete, ca rit de iniţiere a trecerii de la adolescenţă la juneţe, uitându-se semnificaţia ritualurilor montane, de străveche sorginte dacică.

Oamenii se întâlneau, se cunoşteau, se bucurau, legau prietenii şi uneori logodne, urmate de căsătorii. Toate riturile însă erau închinate divinităţii şi bucuriei roadelor, aducând slavă soarelui, cea mai perfectă creaţie a lui Dumnezeu, dătător de lumină şi de căldură

[…]

Dar nedeile străvechi de pe munţi, cum mai este cea de pe Muntele Găina şi în zilele noastre, însemnau altceva. Cu rosturi adânci în viaţa socială a habitatului uman, cu semnificaţii cultice care se păstrează peste vremi din lumea îndepărtată a sorgintei noastre, nedeile erau prilejuri de întâlnire, de înfrăţire, de cunoaştere şi recunoaştere în timp ca aparţinătorii aceleiaşi culturi, bucuria lor devenind o adevărată închinare adusă naturii, cosmosului, soarelui.

Nedeile erau „urcări duminicale pe munte, care purtau semnificații magico-mitice de ascensiuni spre cer”. (Romulus Vulcănescu) | Credit foto: Mira Kaliani

Între echinocţii şi solstiţii

Aceste întâlniri ale satelor, „pe culmi, la zile fixe, la sărbători, între echinocţii şi solstiţii, mai aproape de cer şi de divinitate” aveau loc pe platouri montane deschise „spre soare și spre lumină”, înconjurate de păduri, ce amintesc de „atâtea alte platouri carpatice devenite sacre și locuri de închinare ale străbunilor noștri. Maria Bocșe adăuga:

Din timpuri ancestrale, «solidaritatea», «integrarea» şi echilibrul cu cosmosul – care caracterizau mentalitatea populaţiei autohtone carpatice – constituiau o adevărată «religie», trăsătură primordială a spiritualităţii umane. Cultul soarelui şi adaptarea calendarului sărbătorilor şi al muncii, după mişcarea aştrilor s-a transmis peste generaţii, prin tradiţie şi practici, prin folclor şi cutume.

Etnologul Maria Bocșe amintea de studiile lui George Vâlsan, geograf și etnograf, care, în 1925, remarca „importanța cercetării nedeilor ținute din străvechi timpuri pe plaiuri carpatine” și sublinia că „prin vechimea lor, prin caracterul lor original și prin supozițiile pe care le sugerează, aceste sărbători ale munților pot fi considerate printre cele mai importante probleme de geografie umană a Carpaților”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol