28 octombrie 2021, 23:57

Sub o stea, ursita omului: „Sunt făclii, stropi de lumină sau străluciri de suflete”

„Sunt făclii pe care îngerii le aprind în amurg și le sting în zori sau străluciri ale sufletelor oamenilor care au ajuns în Rai; sau ursitele oamenilor și chiar ochii lui Dumnezeu…”

Stea, acel „corp ceresc ce strălucește noaptea pe bolta cerească”, după o explicație generală, a dat o serie de expresii, multe influențate de credințe străvechi legate de stele pe care le aveau oameni din popor – cum ar fi, „s-a născut sub o stea norocoasă (sau rea)”.

O poveste, amintită de etnologul Romulus Antonescu în Dicționarul de simboluri și credințe tradiționale românești, spune despre un român care a pornit cândva spre cer, pentru a-l întâlni pe Dumnezeu. A luat cu el pentru drumul cel lung tot ce a crezut că ar avea trebuință:

A înjugat boii la carul mare, dar a luat și un car mai mic, candela din perete, crucea de la biserică, fântâna din răscruci, barda, spițelnicul, secera, coasa, plugul și rarița, câinele de la stână, cățelul din curte, cloșca și puii, scroafa cu purcei, ciobanul cu oile, văcarul cu vacile, vizitiul cu caii, porcarul cu porcii și chiar hora din sat; a mai luat grâu și porumb, ca să semene pe câmpiile cerului și să aibă ce mânca.

„Și Dumnezeu le-a prefăcut pe toate în stele”

Încărcat cu toate acestea, a purces la drum. A mers el și a tot mers și, cum e vorba din popor, până ajungi la Dumnezeu, mai dai și de dracul, omul s-a trezit la un moment dat cu diavolul în calea lui.

Povestea continua, după scria Romulus Antonescu:

…din vorbă în vorbă, s-au cam luat la ceartă. Ca să-l înfricoșeze, dracul a scos dintr-o traistă balaurul, șarpele, ursul, scorpia, calul și căpățâna de om și le-a aruncat pe toate în jurul omului. Acesta nu s-a înspăimântat și a început o luptă vitejească cu toate hidoșeniile dracului, încât, dintr-un fleac de vânzoleală, s-a iscat sub cer o vijelie cumplită, care durează și astăzi pe acolo, pe sus. Vârtejul acesta este Vântul Turbat sau Heliștea Vântului.

În timpul luptei, câinele și cățelul românului s-au repezit la calul dracului și l-au alungat, iar ciobanul a zdrobit capul balaurului cu cobilița. Văcarul a izgonit șarpele cu ajutorul horei, iar vizitiul a sfărâmat căpățâna de mort cu barda. Scorpia, văzând că omul îl învinge pe drac, a împietrit cu ghearele întinse. La fel ursul, care, de groază, a înghețat. Dar Dumnezeu a prefăcut toate acestea în stele.

„Drumul pe care a mers românul se vede și astăzi, mai ales în nopțile senine și fără lună; el se numește Calea Laptelui…” (Romulus Antonescu) | Credit foto: Pexels

„În amintirea luptei românului cu diavolul”

Povestea cu omul care a pornit la Dumnezeu nu se încheie înainte de a spune că drumul pe care a mers românul se vede și astăzi, „mai ales în nopțile senine și fără lună”, și se numește Calea Laptelui, „fiindcă a fost albit cu laptele vărsat de cioban, când s-a repezit să lovească balaurul cu cobilița”.

În unele ținuturi, constelațiile au fost numite în amintirea „luptei românului cu diavolul”, astfel există, printre multe altele, constelația Fecioara, Calul și Hora, Crucea Mare, Fata cu cobilița, Berbecul, Cloșca cu pui, dar și Gemenii, Cățelul, Racul, Carul Mare și Carul Mic.


„După ce Dumnezeu și diavolul au făcut lumea, s-apucară să împărțească soarele, luna și stelele. Cu stelele, a zis Dumnezeu, ca să fie tot așa: să le numere. Dar, sau că se punea în dreptul stelelor vreun nour, sau că îl apucă ziua, și au rămas nenumărate.”

Tudor Pamfile, Văzduhul: după credințile poporului român, 1916


Luminițe, stropi de lumină, făclii, străluciri ale sufletelor celor buni

În credințele poporului român, „stelele sunt luminițe din Rai, care se întrezăresc sclipind prin crăpăturile acoperișului lumii; sau sunt stropi de lumină, care picură de pe ramurile marelui Arbore Ceresc; sau făclii pe care îngerii le aprind în amurg și le sting în zori; sau sunt străluciri ale sufletelor oamenilor care au ajuns în Rai; sau ursitele oamenilor și chiar ochii lui Dumnezeu”.


„Sufletul nostru nu e nemuritor. Odată cu moartea totul se sfârşeşte. Noi suntem ca trestiile verzi: odată tăiate, ele nu mai înverzesc niciodată! Oamenii însă au suflete ce trăiesc veşnic, trăiesc şi după e corpul lor s-a prefăcut în ţărână. Sufletele lor se înalţă în văzduh, până la stelele care strălucesc.”

Hans Christian Andersen, Mica sirenă


„Se mai crede că fiecare copil capătă la nașterea sa o stea, și cât timp steaua căpătată lucește pe bolta cerului, până atunci trăiește și individul, căruia i s-a dat, iar când îi cade steaua din cer, atunci i se curmă și lui zilele…” (Simion Florea Marian) | Imagine: Sursa

„Cât ea strălucește pe bolta cerului, tot atât trăiește și omul”

Stelele erau văzute în popor precum candelele – se spunea că, la nașterea fiecărui copil, „se aprinde” o stea așa cum se aprinde o candelă. Unii spun că aceste „lumini sau candele” sunt aprinse de Dumnezeu și fiecare are pe cer o stea cu numele lui. Când omul moare, atunci „i se stinge și steaua sau se desprinde din cer și cade”.


„Se mai crede că fiecare copil capătă la nașterea sa o stea, și cât timp steaua căpătată lucește pe bolta cerului, până atunci trăiește și individul, căruia i s-a dat, iar când îi cade steaua din cer, atunci i se curmă și lui zilele, atunci trebuie numaidecât să moară. […]

Și dacă pe vreun om îl amenință vreo cursă sau o nenorocire mare, atunci se zice că «i s-a întunecat steaua», iar dacă-i merge foarte rău, dacă e foarte necăjit, asuprit și nefericit, atunci, în disperarea sa, zice că «n-are stea în cer», cu alte cuvinte, că n-are nimic ce mai aștepta aici pe pământ, că i s-a curmat tot binele și fericirea.

Afară de aceasta, nu o dată auzim exclamând pe oamenii cei necăjiți sau cei care se află în vreun pericol mare: «Vai de steaua mea!», «Vai de steaua noastră!», adică «Vai de viața noastră!»

Simion Florea Marian, Nașterea la români, 1892


„Și steaua ta multe vede și tace”

Steaua oricărui om este în funcție de rangul acestuia, prin urmare mărimea și strălucirea ei depind de poziția pe care o ocupă fiecare în societate. De aceea, oamenii spuneau că „împărații au stelele cele mai mari și mai strălucitoare”.

„Să nu te miri că-s multe stele pe cer, sau să vestești pe cineva când pică o stea; și steaua ta multe vede și tace”, scria Artur Gorovei în culegerea lui de credințe și superstiții ale poporului român. Se mai credea că stelele mari, „cu coadă roșie”, vestesc „războaie, boli cumplite” sau alte nenorociri în lume. În schimb, când se vedeau „stele ridicându-se pe cer” era un semn clar pentru oameni că, în curând, în satul lor, se făcea o nuntă.

„Înseamnă noroc neașteptat pentru cel care visează stele multe luminând feeric.” (Romulus Antonescu) | Imagine: Peisaj imaginar, Credit: Enrique Meseguer / Pixabay

A noua stea

În seara Anului Nou, oamenii de la sate ieșeau afară pentru a privi cerul, pentru a putea afla ce roade vor avea în anul ce urma. Ei obișnuiau să spună că, dacă în acea noapte se arătau multe stele pe cer, „tot așa de multe vor fi și clăile de grâu, secerat și aranjat la marginea ogoarelor”.

Tot în noaptea dintre ani, fetele obișnuiau să iasă afară și numărau „nouă stele pe cer”:

Cum va fi a noua stea – strălucitoare sau mai puțin strălucitoare – așa le va fi și ursitul. Apoi invocă această stea să plece în lume și să le aducă iubitul de pe unde este el, cu gând de pețit și însurat.

Semnele stelelor

Dacă, în anumite nopți, cădeau stele multe sau apăreau „stele mari, cu coadă”, pentru țăranul român era un semn „de foamete grea, însoțită de boli și multe alte necazuri”.

Atunci când stelele „sclipesc tare”, ar fi semn că „ a doua zi va ploua sau va fi ger aspru”, în funcție de anotimp.

Semn bun era, în general, pentru cel care visa noaptea stea, deoarece se credea că acela va avea parte de un lucru bun și de câștig. În funcție de cum se arăta steaua în vis, putea fi aducătoare de noroc sau ghinion:

Dacă este luminoasă, este semn de bucurie și noroc. O stea întunecoasă este semn de tristețe și speranță pierdută. O stea căzătoare putea reprezenta și «căderea» unui om.

Înseamnă viață întunecoasă și pustie când se visează stea roșie, fără raze, dar este semn de noroc când se visează stea cu coroană. Se crede că se schimbă vremea când se visează răsărind și apunând o stea.

[…]

Înseamnă noroc neașteptat pentru cel care visează stele multe luminând feeric.

Cu gândul la comori

În noaptea dinspre Drăgaică (24 iunie), se pândește când se ridică pe cer Cloșca cu pui, de la prima și până la cea de-a douăsprezecea stea, crezându-se că acela care păzește astfel va găsi bani (o comoară) de trei ori”, mai consemna Artur Gorovei din credințele poporului român legate de stele.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.