17 ianuarie 2021, 10:55

„Tăia tot ce-i ieșea în cale.” Drumul cel domnesc din București la Mogoșoaia

După mulți ani de umblet, uneori zilnic, pe Calea Victoriei, mi-am dat seama, într-o zi, că nu știam nimic, dar chiar nimic, de strada aceasta.

Așa începea Gheorghe Crutzescu povestea din cartea Podul Mogoșoaiei, dedicată uneia dintre cele mai cunoscute și populare străzi din București, cu un gând către cititorul care, printre altele, e cuprins uneori de „nostalgia” unei vieți pe care nu a apucat-o. Cartea a fost publicată prima dată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în anul 1943, după unele date, și a fost reeditată.

„Starostele străzilor”

I s-a spus în fel și chipuri, a pornit de la uliță, s-a făcut pod, a rămas cale.

„În fiecare din marile capitale europene, în Paris, în Londra, în Berlin, în Viena, în Roma și în Petersburg, se află, adesea chiar de la clădirea orașului, câte o stradă sau câte o cale, care au avut norocul de a fi de la început și de a rămâne și astăzi printre cele de căpetenie ale orașului”, începea G. I. Ionnescu-Gion povestea lui despre „Podul Mogoșoiei”, din lucrarea Istoria Bucurescilor, publicată în 1899, apreciată de unii, criticată de alții.

Gheorghe Crutzescu i-a spus simplu „starostele străzilor”.

Serdarul Mogoș și drumul spre moșie. O poveste

Istorioara acestui drum al Mogoșoaiei scrisă de Dimitrie Papazoglu în a sa Istorie a fondării orașului București sună așa:

„Această cale a Mogoșoaiei era un drum al vechii familii românești a serdarului Mogoș (n. o familie de boieri din Țara Românească ce apare amintită prima dată în documente din secolul al XV-lea) care ședea la casele lui foste în urmă ale lui Grigore Brâncoveanu (n. mare ban, mare spătar la 1821, mare vistier pe la 1827, educat, cu viziune reformatoare, membru al unei societăți culturale), iar astăzi spitalul Bacteriologic.

Acest Mogoș pleca cu familia lui totdeauna pe acest drum la moșia lui ce poartă până în ziua de azi numele său, de Mogoșoaia; de partea stângă a Dâmboviței, chiar de lângă pod, au început boierii a cumpăra locuri mari pe marginea acelui drum și a-și clădi case după darea de mână și puterea fiecăruia”.

Vedere fantezistă a Bucureștiului în secolul al XVII-lea, gravură în aramă | Sursa: Bucureștii Vechi, Documente iconografice, Arhivele Bucureștiului, 1936

Catastiful vrajbei noastre

Podul Mogoșoaiei nu a fost însă cea mai veche dintre ulițele Bucureștiului – cele mai vechi ulițe și poduri bătute de bucureșteni se aflau în jurul Curții Domneștii, unde era adunată viața urbei. Gion menționa că nici nu s-a auzit de Podul Mogoșoaiei până la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Vastul teren pe care se va amenaja Podul Mogoșoaiei i-a aparținut Elinei Cantacuzino, una dintre „figurile cele mai interesante și în același timp cele mai mărețe ale jupânițelor din secolul al XVII-lea și din toate secolele”, cum preciza Gion.

Elina (variante, Elena și Ilinca), marea postelniceasă, era din neamul Basarabilor și a fost căsătorită cu Constantin Cantacuzino. Cei doi au avut 12 copii, șase fete și șase băieți. De la cea mai mică fiică, Stanca, l-a avut ca nepot pe Constantin Brâncoveanu.

La bătrânețe, Elina și-a întocmit testamentul – catastiful de împărțeală – prin care a stabilit partea ce îi revinea fiecărui copil. Ea a murit împăcată și bocită de tot poporul. Nici nu-și dăduse bine sufletul că, din pricina catastifului, „o ură nebună izbucni între Domn (n. Șerban Cantacuzino) și toți frații și toate surorile lui”, scria Gion.

După un an de la moartea Ilincăi, Șerban Vodă „murea grabnic”, iar nepotul ei, Constantin Brâncoveanu, a ajuns domnul Țării Românești – acesta a avut una dintre cele mai lungi domnii din Țara Românească, între anii 1688 și 1714.

Sfoara dreaptă spre Mogoșoaia

În 1692, din ordinul lui Constantin Brâncoveanu, Podul Mogoșoaiei a fost acoperit cu grinzi de lemn. Strada lega Curtea domnească, aflată în centrul orașului, cu palatul pe care domnitorul și l-a construit la Mogoșoaia și care îi servea ca reședință de vară și loc de popas în drumul spre Târgoviște.

Înainte de a deveni pod, Calea Mogoșoaiei era un drum întortocheat, scria George Potra, „încât voievodul a trebuit să «convingă», într-o formă oarecare, pe boierii mărginași să-și retragă hotarul curților, să se mai lărgească ulița și cât de cât să se mai înlăture din numeroasele zig-zaguri ce avea”. Podul Mogoșoaiei a devenit astfel prima stradă din București care, „așa cum s-a putut în acea vreme”, a fost cât de cât aliniată.

Terenurile respective aparțineau rudelor domnitorului și acesta a chizbuit că n-ar fi rău să le mai ia din proprietăți pentru a-și face drum și, în plus, să le sporească acestora necazul și ura, povestea Gheorghe Crutzescu în cartea Podul Mogoșoaiei.

Așa că, Vodă, din poarta reședinței lui din București, a pus sfoară dreaptă peste Dâmbovița în direcția Mogoșoaia și, printre „proteste, murmure, plângeri destule, și toate inutile”, tăia tot ce-i ieșea în cale, adică din proprietățile rudelor.

Și astfel, Vodă și-a croit drum drept și mai scurt spre moșia lui și „Podul Mogoșoaiei se deschise după 1692 și deschis a rămas și va rămâne cât vor fi București”, nota cu triumf Gion.

Podul Mogoșoaiei era unul dintre cele patru drumuri, numite domnești, ce porneau de la reședința domnitorului.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu (1654–1714), Wikipedia | Calea Victoriei, fotografie din 1884, de E. Pesky, pictor academic

 

Depănând firul vremii, Gheorghe Crutzescu scria în cartea Podul Mogoșoaiei:

Cam aşa se arăta strada pe vremea când trăiau străbunii părinţilor noştri. Se târa, printre case rare şi joase, nesupuse încă niciunei alinieri, cu curţi mari şi grădini de nu le prindeai cu ochiul. Pavaj n’avea altul decât bârnele, nici alt canal decât şanţul, nici altă lumină decât luna şi stelele; şi pe la răspântii puţuri, ca la ţară.

Ceva mai înainte, G. I. Ionnescu-Gion povestea:

Călătorii străini care au intrat pe ploaie în București, fie iarnă, fie vară, au fost plouați și de sus din cer, și de jos din pământ, căci, câte una din podini, despironindu-se și bătând apa care dormea prin șanțul și gropile de sub podelă, o făcea să salte în sus și în trăsura boierului, și-n carul țăranului. Curgea de sus; țâșnea de jos – era una din notele caracteristice ale străzilor și căilor pavate cu lemn din secolul al XVIII-lea.

Calea Victoriei, 1862, la trecerea convoiului domnitorului Alexandru Ioan Cuza; gravură în lemn, publicată în L’Illustration, 1862

Piatra scoțiană și metehne fără leac

În 1864, Podul Mogoșoaiei a început să fie pavat „cu piatră cubică de granit și gresie adusă din Scoția”, după cum scria P. I. Săndulescu într-o lucrare despre istoricul pavajelor în București. Un inginer de la primărie, un anume Maxențianu, explicase în raportul lui trimis primăriei Capitalei și Ministerului Lucrărilor Publice că piatra adusă din Scoția, datorită unui lung transport pe apă și pe uscat, costa de cel puțin două ori mai mult decât dacă s-ar aduce din Carpați. În plus, menționase acesta, cea din Carpați era mult mai bună.

„…probabil, politicienii de atunci amestecați în această afacere au avut un avantaj substanțial și n-au vrut să accept propunerile pe care le-a prezentat ing. Maxențianu”, explica istoricul George Potra.

La începutul secolului al XIX-lea, pe Podul Mogoșoaiei, în fața casei banului Golescu, se afla una dintre cele 14 cișmele ale Bucureștiului, și tot pe acest drum s-au făcut și primele fântâni – acestea au fost destul de repede stricate de populația bucureșteană „dornică de apă și nepricepută în mânuirea robinetelor care închideau și deschideau fântânile”.

Pavat cu piatră cubică, Podul Mogoșoaiei a devenit în jurul anului 1870 drumul principal al Bucureștiului, „pe care protipendada orașului își făcea obișnuita trecere sau plimbare”. Un punct de mare atracție al arterei era cofetăria fraților Capșa.

Tot aici, pe la începutul secolului al XIX-lea, „începuseră să se înșire ca mărgelele pe ață și în partea nordică casele arătoase ale boierilor”. Erau case mari, cu camere multe, salon de primire, mobilate bogat în stil occidental, după moda vieneză sau pariziană, cu dependințe numeroase pentru oamenii angajați și fiecare cu o curte spațioasă, unele aveau o suprafață între 4000 și 10.000 de metri pătrați.

Pe Podul Mogoșoaiei a fost ales și locul unde a început, în vremea domnitorului Gheorghe Bibescu, povestea construirii Teatrului Național.

Calea Victoriei

La 8 octombrie 1878, Consiliul Comunal a decis înlocuirea vechii denumiri, Mogoșoaiei, cu Victoriei. Pe acest drum au intrat și au fost primite cu entuziasm trupele unităților militare care au luptat în Războiul ruso-turc din 1877-1878, numit de scrierile istorice Războiul de Independență al României. La sfârșitul războiului, România și-a câștigat independența față de Imperiul Otoman.

Podul Mogoşoaiei, București, 1874 | Fotografie: Franz Duschek

Vezi tu! mie Calea aceasta a Victoriei îmi apare întotdeauna ca un arbore. (Nu râde! Te-am prevenit că e o idee de bătrân!) Un arbore cu rădăcina în Lipscani și în întortochetura aceasta stufoasă de străzi vecine, cu bănci, case de schimb, zarafi, angrosiști cu magazine mereu primenite și până seara golite.
De aici își pompează tot orașul sucul vieții. Banii și belșugul. Substanța și podoabele. Ceea ce-i îndestulează nevoile lacome sau numai deșertăciunea… Tulpina îmi pare că e tot traiectul de aici, de la Poștă și Casa de depuneri până la Capul Podului.
Precum vezi, e o tulpină cam deșirată și îndestul de strâmbă. Nu e un arbore rectilin și aerisit. Dar pe scoarța acestei tulpine mișună toate gâzele: și cele urâte, și cele plăcute ochiului; și cele cu aripi, și cele care se târâie, și cele care adună, și cele care risipesc!…
Iar acolo, în vârf, de la Capul Podului înainte, se întind Șoseaua și aleile răsfirate cu vile, frunzarul umbros pentru desfătarea îndestulaților.
Mergi într-o zi cu soare ca acesta: ai să găsești vânturându-se o lume voioasă și gureșă în cele mai frumoase straie și în cele mai scumpe vehicule. E o fluturare de aripi irizate și o întrecere de culori într-adevăr încântătoare…
Cezar Petrescu, Calea Victoriei

Duminica pe Calea Victoriei, 1923; vedere din Hotel Louvre | Fotografie: Nicolae Ionescu

Cea mai frumoasă stradă

Un polonez anonim, medic și ofițer în armata rusă în perioada războiului Crimeii, și-a adunat însemnările lui într-o lucrare cu titlul Scenografie – Memorii sau Jurnal. În timpul ocupației rusești, acesta nota că a ajuns la 29 iunie 1854 în București, „un oraș mare, frumos și populat”.

Pentru deplasare, observa el, birjele sunt comode, însă pentru cei care merg pe jos, „pavajul e păcătos, „trotuarele sunt atât de înguste încât o singură persoană abia poate merge”.

„Imensele periferii, compuse din case joase, despărțite prin garduri întinse sau nearătându-se deloc la stradă, iau Bucureștilor priveliștea, care poate să se mândrească numai cu partea din centru. În acest sector central, cea mai frumoasă stradă este Podul Mogoșoaiei, pe care se găsesc primele magazine, cele mai frumoase case, teatrul, corpurile centrale de gardă și mișcarea cea mai mare”, scria medicul polonez.

O dimineață de sâmbătă pe Calea Victoriei, în zilele noastre | Credit foto: Mira Kaliani

Un spectacol ciudat: „distinsa” plimbare de seară

Charles Flor O’Squarr (1830 – 1890), un jurnalist din Belgia, pe numele real Joseph Charles Flor, a petrecut în București o lună și a lăsat însemnări despre orașul văzut de el la jumătatea secolului al XIX-lea.

A notat, deloc măgulitor, despre arhitectura orașului – „este imposibil să-și închipui un stil mai grosolan” –, despre boieri, biserici, domnitori puși numai pe căpătuială, modă și societate, dar nu a uitat nici de Podul Mogoșoaiei, „principala stradă de promenadă a Bucureștiului”, ce traversează orașul „aproape de la un cap la altul, având o lărgime medie de treizeci de picioare”. Adică, în jur de 13 metri – un picior era 0.316 metri, dar în Țara Românească reprezenta 0,443 metri.

Ca un „observator european”, jurnalistul a privit „un spectacol ciudat” de pe Podul Mogoșoaiei ce avea loc după-amiaza, mai ales seara, deoarece, preciza el, „aici mulți se plimbă târziu, este mai distins”; O’Squarr povestea:

„Boierii ies pentru a lua aer, fiecare în trăsura sa, care în droșcă, care în sanie, care în landou. Toți merg în galop: este de prost-gust să alegi un alt mers; se pot închipui accidentele care rezultă. Astfel că la orele patru după-amiaza, care este momentul când primul echipaj coboară pe Podul Mogoșoaiei, toți pietonii au dispărut.

Echipajul primului dandy este urmat de un al doilea echipaj cu care, de comun acord, ca un lucru necesar, începe întrecerea de viteză. Un al treilea apare și ia parte, apoi un al patrulea, apoi zece, apoi douăzeci, apoi o sută alții, toate deodată vântură pământul în toate direcțiile, ca într-o cursă fantastică cu o miză fabuloasă.

Și asta continuă până la miezul nopții, în mijlocul unui talmeș-balmeș de strigăte și vociferări înspăimântătoare.

Acolo trebuie să mergi ca să vezi tineretul de aur al Bucureștiului în toată gloria, care acolo tronează, acolo triumfă și își frânge gâtul.

La ora nouă seara, fiecare intră la el pentru a bea cafea și a juca o partidă de whist, pierdere de timp favorită a locuitorilor foarte tineri ai Turciei.

Din acest moment străzile sunt pustii și se pot întâlni numai grupuri de agenți ai poliției, patrulând câte 50 în toate direcțiile, însoțiți de civili numiți Quine acolo?, pentru că opresc la fiecare trecere și strigă cu aceste cuvinte ce vrea să însemne: Cine-i acolo?


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.