13 noiembrie 2022, 12:12

„Când călătorești în Țara Românească, trebuie să renunți la lucrurile de prisos ale vieții” – Impresiile unui conte francez din secolul XVIII

„Când călătorești în Țara Românească trebuie să renunți la lucrurile de prisos ale vieții. Te bucuri cu scumpătate de strictul necesar, pentru că ești adeseori lipsit de el și pentru că ești fericit să nu petreci noaptea în pădure…”

În drumul său din Viena la Constantinopol, Charles Marie d’Irumberry, conte de Salaberry, născut la Paris în 1766, a trecut, la începutul anului 1791, prin Banat, Oltenia și Țara Românească.

Impresiile din această călătorie și le-a publicat câțiva ani mai târziu, sub formă de scrisori. A poposit la Craiova și la București și a lăsat câteva însemnări în care a arătat simpatie în mod special pentru oamenii simpli, țăranii asupriți care erau nevoiți să trăiască în condiții mizere.

Cetatea Timișoara, gravură de Matthaus Stentter, Academia România, Colecția de stampe, seria „Călători străini în Țările Române”

„Ne-a dat o masă foarte bună, unde erau femei frumoase pe cât îngăduia orașul”

Timișoara, „capitala Banatului”, era un „oraș foarte bine întărit”, scria contele. Comandantul cetății amintit și de Salaberry era generalul Soro, Juan de Soro, de origine spaniol, care i-a făcut o primire „cum nu se poate mai bună”.

Salaberry povestea că acesta le-a pus „la dispoziție trăsura lui, loja lui la teatru, ne-a dat o masă foarte bună, unde erau femei frumoase pe cât îngăduia orașul”. Și continua:

Ofițeri germani, care duhneau grozav a tutun și care ți se băgau în suflet când vorbeau, șopteau mici complimente cu miros de tutun unor frumuseți cam masive, care nu deveneau mai frumoase când făceau grații și care se credeau îmbrăcate ca la Viena, unde lumea se crede îmbrăcată ca la Paris.

Locul „de unde începe călătorul să ia măsuri de apărare împotriva tâlharilor”

Lugoj era „punctul de unde începe călătorul să ia măsuri de apărare împotriva tâlharilor care bântuie aceste trecători faimoase”.

Tâlharii, preciza Salaberry, proveneau „din oameni de trupă curând eliberați”:

Am crezut, cu oarecare aparență de dreptate, că ei nu-și practicau meseria la sfârșitul lui ianuarie. Cadavrele unui spânzurat și a șase tâlhari trași pe roată, pe care i-am văzut, ne-au încredințat că nu prea aveam să ne teme. Generalul Soro îi pedepsește cu multă asprime. Nici Fetva nu este mai respectată la Constantinopol decât ordinul generalului în Banat.

„S-au dat cel puțin 50 de lovituri de ciomag la Lugoj, cu prilejul venirii noastre”

A avut și dovada, mărturisea călătorul: „Am trimis ordinul nostru de drum la Lugoj comisarului comitetului, care l-a trimis judecătorului districtului. Acesta era la bal și nu a sosit decât după două ceasuri. Comisarul a poruncit să fie bătut judecătorul, iar acesta l-a bătut pe pandurul care era sub ordinele sale, pandurul i-a bătut pe țărani, care și-au bătut caii. Iată cum – după socoteala mea – s-au dat cel puțin 50 de lovituri de ciomag la Lugoj, cu prilejul venirii noastre”.

Boier din Țara Românească, desen de Clas Ralamb, seria „Călători străini în Țările Române”

„A fost un prilej de a observa caracterul acestor buni români”

A rememorat cu duioșie despre întâlnirile pe drum cu oameni simpli și felul de a fi al acestora, în special în fața unor necunoscuți. În trecerea unui munte deloc înalt, au avut nevoie de ajutor. Iată ce povestea contele:

A fost pentru mine un prilej de a observa caracterul acestor buni români pe care trebuie numai să știi cum să-i iei, ca pe aproape toți oamenii. Ordonanța noastră s-a dus să ne caute niște țărani care au început prin a fugi prin păduri. A trebuit să facă o goană ca pentru vânat pentru ca să ne aducă zece sau doisprezece. Când fugarii au văzut că noi nu ne purtăm rău cu tovarășii lor și că noi toți eram cei dintâi care puneam umărul ca să pornim trăsură, ei ni s-au alăturat încetul cu încetul și am numărat peste 30 care ridicau trăsura pe umerii lor…

[…]

Nimic nu m-a înduioșat mai mult decât faptul de a vedea bunăvoința pe care acești bieți români o dovedeau unor oameni față de care se arătaseră, la început, bănuitori. Așteptarea unei plăți – lucru cu care nu sunt obișnuiți – lasă neumbrită compătimirea pe care o trezesc. Parcă s-ar fi îngrijit de transportul unor lucruri de-ale lor. Până și un bătrân, pe care-l mai văd încă, găsise mijlocul de a lăsa deoparte toiagul care-l ajuta să meargă pentru a împinge la trăsură, alături de toate aceste brațe.

„Te bucuri cu scumpătate de strictul necesar”

Un alt prilej de meditație: „Când călătorești în Țara Românească trebuie să renunți la lucrurile de prisos ale vieții. Te bucuri cu scumpătate de strictul necesar, pentru că ești adeseori lipsit de el și pentru că ești fericit să nu petreci noaptea în pădure, nefiind niciodată sigur că faci șase sau opt leghe în 12 sau 15 ceasuri. Dormi în bordeie făcute sub pământ, pe care numai după fum le bănuiești că sunt locuite. Românii au mare grijă să-și ascundă astfel viața și tot ce mai pot avea, de frică să nu le fie luate de turci. Iată starea de înjosire la care asuprirea și tirania reduc pe oameni”.

„Privea cu un interes, asupra căruia m-am înșelat”

Într-o seară târzie, își amintea călătorul, „cu oiștea ruptă” au ajuns la ușa unui bordei „așezat în mijlocul pădurilor”. Și a povestit:

O gaură în podea slujea drept vatră pe care patru buturugi ardeau în picioare. Coliba era plină de fum; nu puteai răsufla și trebuia să stai ghemuit ca în Laponia. O femeie în zdrențe se afla sub o pătură veche care se mișca din când în când și credeam că sub ea sub niște pisoi. Ne atârnasem ceaunul de grindă, cu toată ingeniozitatea, și fierbeam în el orezul și păsările. Aceasta femeie privea cu un interes, asupra căruia m-am înșelat. I-am dat o aripă de pui; îndată ce a căpătat-o a scos repede de sub plapumă un copil mic, gol de tot, adormit și plângând că îl trezește ca să i-o dea să o mănânce.

Charles Marie d’Irumberry, conte de Salaberry

O primă „imagine a manierelor orientale”

Craiova, „un oraș destul de mare”, i-a prilejuit ocazia de a întâlni „boierii mai însemnați” și astfel „am găsit o primă imagine a manierelor orientale”. A lăsat o descriere a felului în care se îmbrăcau femeile, despre boieri și „președintele Divanului (tribunalul)”:

Mai mulți vorbeau limba franceză și chiar destul de bine. Femeile sunt îmbrăcate după moda turcească, bărbații lor, de asemenea, afară de faptul că poartă calpace în loc de turbane. Ele își învăluie părul, care are culoare naturală și care este scurt, cu o bucată de stofă neagră sau roșie pe care o învârtesc de câteva ori în jurul capului și o împodobesc cu ghirlande de flori…

[…]

Boierilor le place mult să joace cărți, chiar pe bani mulți.

[…]

Președintele Divanului (tribunalul) se numea Știrbei (Barbu Știrbei). Era un chefliu grozav […] Ne-a invitat la masă […]

Am văzut că femeile mănâncă stând turcește, așa cum stau și în restul zilei; că boierii sunt tot atât de amatori de povestiri și de noutăți ca și vechii greci și că bucatele îi apropie pe ei, nefiind mai grozave decât ale spartanilor.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol