9 iunie 2022, 10:07

Tehnici de tămăduire și «primii doctori»: „Hipopotamul se vădeşte a fi şi un maestru, într-o anumită privinţă, în medicină”

„Suferința l-a silit pe om să încerce toate mijloacele de vindecare: a experimentat când un lucru, când altul, și-a oblojit rana când cu o buruiană, când cu alta… până i-a dat de leac.”

„Animalele sălbatice au fost primii doctori în medicină”, scria naturalistul și antropologul francez Julien-Joseph Virey (21 decembrie 1775 – 9 martie 1846).

O afirmație „semirionică”, după cum a notat etnologul Ion Aurel Candrea, în lucrarea Folclor medical românesc comparat, și tot acesta a adăugat că, înainte de Virey, cu aproape optsprezece veacuri, naturalistul Pliniu, „în neprețuita-i enciclopedie a cunoștințelor de pe vremea lui, a căutat să aducă dovezi numeroase” prin care omul le datorează animalelor „descoperirea a o mulțime de leacuri”.

„Când devine prea gras, după o perioadă în care a mâncat întruna, iese la mal şi cercetează locul unde au fost tăiate de curând trestii…” (Pliniu) | Credit foto: Herbert Bieser / Pixabay

„Hipopotamul a dat doftorilor prima lecție”

„La jocurile date de Marcus Scaurus (c. 159 – c. 89 BC, un om de stat roman, consul, princeps senatus, „primul membru al Senatului roman”), acesta a înfățișat pentru prima dată publicului de la Roma un hipopotam și cinci crocodili, într-un bazin amenajat special”, povestea Pliniu și de la el aflăm că „hipopotamul a dat doftorilor prima lecție de medicină chirurgicală”:

Hipopotamul se vădeşte a fi şi un maestru, într-o anumită privinţă, în medicină. Într-adevăr, când devine prea gras, după o perioadă în care a mâncat întruna, iese la mal şi cercetează locul unde au fost tăiate de curând trestii; de îndată ce zăreşte o aşchie foarte ascuţită o apăsă cu tot corpul și îşi crestează o anumită venă de la picior şi astfel scurgerea de sânge îi uşurează organismul, înainte bolnav; după aceasta îşi oblojește rana cu mâl.

La fel „s-a putut vedea în Egipt”, continua Pliniu, pasărea numită ibis, de culoare albă, asemănătoare cu barza, „a dat oamenilor o lecție asemănătoare”. Naturalistul explica: „Aceasta se curăță cu grijă, își spală intestinele, folosindu-se de ciocul său încovoiat, în acea parte pe unde se elimină, în modul cel mai bun pentru sănătate, resturile digestive”.

„Când sunt răniți cu o suliță, e de ajuns să mănânce frăsinel, pentru ca săgeata să pice afară.” (Pliniu) | Credit foto: Lubos Houska / Pixabay

„Cerbii i-au arătat omului cum întrebuințează frăsinelul”

Naturalistul continua cu o serie de alte exemple și preciza că „multe animale au descoperit tehnici de tămăduire care urmau chiar să fie puse în slujba omului”.

Cerbii i-au arătat omului cum întrebuințează frăsinelul (Dictamnus) pentru extragerea săgeților: „Când sunt răniți cu o suliță, e de ajuns să mănânce frăsinel, pentru ca săgeata să pice afară”. Tot cerbii, atunci când sunt răniți de „un păianjen numit phalangium, sau de vreo gânganie asemănătoare, se vindecă mâncând raci”.

Leacuri străvechi care „au ajuns până la noi”

Animalele au descoperit plante de leac, iar „Pliniu citează sute de cazuri în care acestea, întrebuințându-le spre a se vindeca, au arătat oamenilor folosul ce pot trage ca să se lecuiască ei înșiși cu acestea”, scria Ion Aurel Candrea. Etnograful sublinia:

Ceea ce e mai interesant e că, unele din leacurile despre care scrie Pliniu că sunt datorate instinctului animalelor și a căror întrebuințare se pierde în negura vremilor primordiale, au ajuns până la noi.

„Poporul crede că, dacă doi șerpi se încaieră și se întâmplă ca unul să moară celuilalt i se face milă și imediat aleargă după o iarbă…” (Pericle Papahagi) | Credit foto: Harvey Boyd / Pixabay

Când „doi șerpi se încaieră”

Bunăoară, „șopârlele rănite ori de câte ori se încaieră în luptă cu șerpii” se oblojesc de mușcăturile primite cu „o iarbă specială”. Iarba șarpelui, denumită și șopârliță, este o plantă erbacee cu tulpina de jur împrejur păroasă, ce se găsește în lunile de vară prin păduri, în regiunea montană. „Cu această buruiană vindecă poporul nostru mușcătura de șarpe”, după cum e menționat în lucrarea din 1906 a botanistului Zaharia Panțu, Plantele cunoscute de poporul român.

Planta e pomenită și în credințelor aromânilor. În lucrarea filologului și folcloristului Pericle Papahagi (20 octombrie 1872 – 20 ianuarie 1943), Din literatura poporană a aromânilor, 1900, se spune:

Poporul crede că, dacă doi șerpi se încaieră și se întâmplă ca unul să moară celuilalt i se face milă și imediat aleargă după o iarbă pe care numai șerpii o cunosc. În momentul acela, să fie un om acolo și să urmărească unde se duce șarpele cel viu, după moartea celuilalt, el va putea găsi locul unde crește iarba aceea, felul ei, și va putea și dânsul culege dintr-însa, ca să învieze cu ajutorul ei pe cei morți.

„Iarba aceasta, zisă hilinduneaua, întrebuințată ca leac pentru ochi, se mai numește și alîndurișe, din cauză că numai rândunelele o cunosc.” (Pericle Papahagi) | Credit foto: Ralphs_Fotos / Pixabay

Rândunica și un leac pentru ochi

„Rândunicile”, scria eruditul roman, „i-au arătat omului că rostopasca este foarte bună pentru vedere, când au vindecat cu ea ochii vătămați ai puișorilor lor”.

Ion Aurel Candrea consemna că „această credință s-a păstrat până astăzi la aromâni” și cita din lucrarea filologului și folcloristului Pericle Papahagi (20 octombrie 1872 – 20 ianuarie 1943), Din literatura poporană a aromânilor, 1900:

Iarba aceasta, zisă hilinduneaua, întrebuințată ca leac pentru ochi, se mai numește și alîndurișe, din cauză că numai rândunelele o cunosc. Se poate găsi dacă prinzi puiul unei rândunele și-i faci rău la ochi. Mumă-sa, îndată ce vede asta, aleargă imediat după iarba ei ca să-l vindece și, observând încotro merge și unde se coboară din zborul ei, cauți acolo și trebuie s-o găsești.

Chiar și spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, „această buruiană era recomandată ca leac pentru durerile de ochi”, scria Ion Aurel Candrea, cu trimitere la Crestomație română, o lucrare publicată în 1891 de Moses Gaster (17 septembrie 1856 – 5 martie 1939): „Să iei de la spițerie zeamă de helidonia, adică buruiana rândunelei, și cu zeama ei să speli ochii”.

În Transilvania, rostopasca era numită și iarba rândunelei sau iarbă-de-negi, după cum scria botanistul Zaharia Panțu:

După credința românului din Banat, frunza acestei plante este bună să se lege cu ea la tăieturi și vătămături. […] Cu această buruiană poporul vindecă și negeii.

„Elefantul, dacă a înghițit un cameleon, care are aceeași culoare cu frunzele, îi preîntâmpină acțiunea otrăvii cu ajutorul măslinului sălbatic.” (Pliniu) | Credit foto: Gerhard G. / Pixabay

Măslinul sălbatic și frunzele de laur

Ce mai spunea Pliniu despre „leacurile folosite de animale”:

„Elefantul, dacă a înghițit un cameleon, care are aceeași culoare cu frunzele, îi preîntâmpină acțiunea otrăvii cu ajutorul măslinului sălbatic. Urșii, imediat ce au mâncat fructele mătrăgunei, ling furnici.

Cerbul rezistă mulțumită unei buruieni, cineraria, la ierburile otrăvitoare pe care le paște. Porumbeii sălbatici, ciorile, mierlele și potârnichile își curăță intestinele în fiecare an cu frunze de laur […]

Corbul, după ce omoară un cameleon, care îi poate face rău chiar și învingătorului său, stinge cu frunză de laur veninul dușman”.

Când leacul era găsit, „tradiția îl transmitea urmașilor”

Așa cum Pliniu scria „e o rușine (să se creadă) că toate animalele, afară de om, știu ce e bun pentru sănătate”, etnologul Ion Aurel Candrea comenta: „Să fi fost oare numai animalele cele care să fi arătat omului cum să se vindece? N-ar fi tocmai spre lauda noastră dacă am admite pe de-a întregul această teorie”. Etnologul scria:

Suferința l-a silit pe om să încerce toate mijloacele de vindecare: a experimentat când un lucru, când altul, și-a oblojit rana când cu o buruiană, când cu alta, a lins-o sau a uns-o cu scuipat, cu nămol, cu baligă sau cine mai știe cu ce, până i-a dat de leac, cu alte cuvinte până ce a constatat că cutare sau cutare din mijloacele întrebuințate e cel mai eficace. O dată leacul găsit, el îl comunica semenilor săi, întrebuințarea lui devenea generală și tradiția îl transmitea urmașilor, din generație în generație.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol