27 iulie 2021, 23:49

Tocmeli însuflețite, paparude, lăzi de zestre. Descoperind România, între hore și baluri regale

Obiceiurile de aici îmi creează o atmosferă plină de romantism… cel puțin deocamdată! De multe ori mă simt de parcă aș fi brusc transportată în secolul al XV-lea.

În aprilie 1909, canadianca Ethel Greening Pantazzi, care avea atunci 28 de ani, a ajuns, alături de soțul ei, Vasile (Basile) Pantazzi, pentru prima dată în România. Cei doi au venit de la Paris, unde, la sfârșitul lunii martie, s-au căsătorit.

Vasile Pantazzi (născut în aprilie 1871) a făcut studii militare și era încadrat în marina română. Era văzut ca un tânăr inteligent, vorbitor al mai multor limbi – franceză, engleză, italiană și rusă –, dar și un bărbat încăpățânat și cu un temperament coleric.

O întâlnire romantică, Vasile Pantazzi și Ethel Greening Pantazzi | Sursa imagini: România în lumini și umbre (1909–1919), Ethel Greening Pantazzi, editura Humanitas

O întâlnire cu totul romantică

În 1908, în timpul unui concediu, Vasile a întâlnit-o pe Ethel, aflată și ea într-o călătorie. O întâlnire romantică, pe care Ethel a amintit-o în cartea ei, România în lumini și umbre (1909–1919), unde soțul ei apare cu inițiala B.:

Cine și-ar fi putut închipui, când am plecat în acea lungă călătorie în jurul lumii, că B., în colțul lui de lume, departe de Canada, pornea și el la drum? Câte sute de detalii, aparent triviale, par să fi lucrat pentru a face să ne încrucișăm drumurile la Cairo!

Primii șapte ani de căsnicie, Ethel i-a petrecut în Galați, unde soțul ei era căpitan al portului. A fost perioada „luminoasă”. Au urmat apoi „umbrele” Primului Război Mondial. Familia Pantazzi s-a mutat la București, el având funcția de comandor. De-a lungul vieții, și-a urmat soțul acolo unde acesta era detașat.

Debarcaderul Galați, începutul secolului 20 | Sursa imagine: România în lumini și umbre (1909–1919), Ethel Greening Pantazzi, editura Humanitas

Un contrast oarecum șocant

Jurnalul ei despre România a fost scris cu duioșie, înțelegere, curiozitate, umor. Cartea a fost prima dată publicată la Toronto, în 1921, cu titlul Roumania in light and shadow. În prima parte, cea a României „în lumini”, a scris despre noua ei țară, despre obiceiurile și tradițiile ce o fermecau și, totodată o uimeau, dar și despre diferențele de mentalități, despre starea femeilor și inechitățile sociale pe care le observase:

Pentru mine, venind din America, a fost oarecum șocant să văd contrastul dintre conacele cu grădini atent întreținute, clădiri frumoase, facilităţi moderne și servitori bine instruiţi și lumea medievală din afara acestora: bordeie, condiții primitive de viață, superstiție și ignoranță; m-a uimit faptul că pe şosele automobilele treceau pe lângă care trase de boi – secolul XX trecând în goană pe lângă relicvele secolului al XV-lea. Pentru cei obișnuiți cu această stare de lucruri, nimic nu este surprinzător, însă mie «îmi dă de gândit», cum spun francezii.

În 1991, după terminarea războiului și după zece ani de la nunta lor de la Paris, soții Pantazzi s-au reîntors în Orașul Luminilor. Momentul când, cel puțin simbolic, jurnalul despre România în lumini și umbre s-a încheiat.

Cartea a fost și a rămas una de referință, inclusă în antologii străine despre România.

Vizitele și dulceața

Este cu neputință să mergi într-o vizită, fie și numai pentru câteva minute, fără să nu fii servit cu ceva, acesta fiind, cred, un obicei turcesc. Musafirilor li se oferă de obicei o linguriță de dulceață… un desert delicios din fructe, servit cu un pahar de apă. Prepararea dulcețurilor este o adevărată artă și fiecare gospodină are specialitatea proprie, cu care se mândrește în mod deosebit.
[…]
Dulceața mea preferată este cea de petale de trandafiri…
[…]
După dulceață, se servește cafea turcească în ceșcuțe fără tortițe, urmată de un vin dulce de desert. În mod normal, ceaiul se servește seara, à la russe. Românii preferă ceaiul foarte dulce. Cred că uneori am pus și șapte cuburi de zahăr într-un pahar!

Galați | Sursa imagine: România în lumini și umbre (1909–1919), Ethel Greening Pantazzi, editura Humanitas

Piața, o infinită fascinație

Piețele sunt extrem de animate în zori, ceea ce e un prilej de infinită fascinație pentru mine: munții de legume; gâștele și puii ținuți în coșuri rotunde, puțin adânci, acoperite cu plasă; smântâna groasă și acrișoară (iaurt);

prăjiturelele presărate cu mac; prunele zemoase și caisele aurii; castraveții murați în saramură, plutind în borcane enorme de sticlă; pasta maronie de tomate, turnată cu linguri mari de lemn; sutele de nimicuri ieftine, întinse pe trotuar pe bucăți de pânză viu colorată; tocmelile însuflețite; mulțimea cosmopolită și în continuă mișcare – întreaga scenă e pitorească și captivantă pentru ochii unui occidental.

Niciodată nu pot rezista atracției dughenelor pline de ustensile fragile de bucătărie, adesea sculptate artistic și decorate într-un stil naiv.

Lingurile de lemn, coșulețele delicate, cu forme neobișnuite și buchețelele de ierburi frumos mirositoare sunt feblețea mea!

A notat însă și întâmplări cu vânzători care încercau să profite atunci când vedeau că au de-a face cu o străină și să obțină de două, trei ori mai mult decât prețul obișnuit.

Hora, Rusu Bârgăului, Bistrița Năsăud, anii 1930 | Fotografie: Kurt Hielscher

La horă

Într-o călătorie la Câmpulung, în județul Muscel (astăzi în județul Argeș, fiind numit și Câmpulung Muscel), întins „într-o vale lungă și îngustă”, unde „o briză înmiresmată adie dinspre dumbrăvile parfumate de pini de pe coastele dealurilor din apropiere”, a admirat portul oamenilor și a privit dansuri populare.

A fost încântată să vadă oamenii de la țară care purtau de obicei costume tradiționale, ceea ce „reprezintă un aspect interesant al oricărei călătorii în România, mai ales că fiecare regiune are portul ei specific”; cum orășenii preferau hainele moderne, în orașe „vezi mult mai rar acele costume fermecătoare, lucrate de mână, care se purtau în trecut”.

Au fost invitați să vadă hora la care „iau parte fetele care au ajuns la vârsta măritișului (cel puțin cincisprezece ani). Dansurile sunt organizate de flăcăii din zonă, care fac tot ce se poate ca petrecerea să fie plină de veselie și voie bună.”

Cu uimirea și curiozitatea străinului aflat într-o țară cu multe obiceiuri pe care le vede pentru prima dată, a scris mai ales pentru străini despre toate acestea.

Tot la Câmpulung, a asistat la o nuntă și povestea despre „mirele și un taraf, înarmați cu o ploscă rotundă de lemn plină cu țuică, ce merg pe la vecini să-i poftească la nuntă”;

despre lada de zestre a miresei, „plină de țesături lucrate și brodate de ea însăși și de plăpumi umplute cu lână dărăcită cu propriile-i mâini” sau despre nunta de la biserică, cu nași, în loc de domnișoare de onoare, care țin cât durează ceremonia niște „lumânări înalte, groase, împodobite cu flori”.

Paparudele

Amuzată și cu înțelegere scria despre obiceiul de chemare a ploii.

Într-o țară în care „recolta înseamnă viață sau moarte, e normal să se facă tot posibilul pentru a aduce ploaia atunci când seceta amenință să pârjolească grânele, iar practica magiei este o veche tradiție”.

Împodobite cu ramuri, „paparudele (tinere țigănci)” mergeau din casă în casă, iar când intrau în curte, gospodarul lua o găleată plină cu apă și o arunca „energic peste capetele acestora, încercând să le ude pe cât mai multe dintre ele. Evident, copilele trebuie răsplătite pentru că au îndurat această baie, probabil singura din anul respectiv!

A privit și procesiunile religioase organizate pentru invocarea ploii: „Orășenii, cu primarul în frunte, merg până la marginea orașului însoțiți de un sobor de preoți purtând icoane și sfinte moaște. Cu toții înconjoară câmpul în timp ce intonează un Te Deum, iar apoi îngenunchează să se roage”.

Vorbind românește

Spre sfârșitul anului 1909, nota cu încântare: „Pe zi ce trece, prind tot mai mult curaj să vorbesc românește. B. spune că fac cinci greșeli la patru cuvinte, dar nu mă las descurajată, căci oamenii par să înțeleagă ce vreau să spun. Presupun că e o dovadă a istețimii lor”.

La botez

La botezul unui băiețel, a observat cum, conform obiceiului, „tatăl pune o monedă de aur în prima baie a copilului pentru a-i aduce noroc. Norocul imediat e de fapt al moașei, care beneficiază de acest dar.”

„Primului născut, dacă e băiat, i se face o gaură în urechea stângă și i se pune un cercel plat, de aur, cu speranța că-l va ajuta să crească mare și puternic. Se presupune că face foarte bine, mai ales pentru vedere. Fetelor li se fac găuri în ambele urechi.”

Perechea regală română în 1909 | Fotografie de Franz Mandy, Arhiva Princiară de Wied | Sursa: ‘Carmen Sylva, regina-poetă – Literatura în serviciul coroanei’, Silvia Irina Zimmermann

La bal, la Curtea regală

Spre sfârșitul anului 1909, soții Pantazzi au fost invitați la un bal organizat la Curtea regală. Ethel scria:

M-am bucurat ca un copil când am auzit că îi voi fi prezentată reginei, căci am admirat-o dintotdeauna. De fapt, înainte să-l cunosc pe B., Carmen Sylva era singura persoană din România de care auzisem.

Exteriorul Palatului regal a dezamăgit-o, în schimb „interiorul este frumos și elegant, cu statui și picturi rafinate. Sala de bal avea draperii și tapițerie de satin de un albastru pal, în timp ce pereții erau zugrăviți crem – un fundal neutru perfect pentru rochiile fermecătoare și uniformele colorate ale invitaților”.

Principesa Elisabeta a României, secolul al XIX-lea, pictură de George Healy, Colecția Castelul Peleș/Muzeul Național Peleș din Sinaia, via Wikipedia, domeniu public

„Un chip dulce”
„Când mi-a venit rândul să fiu prezentată, am fost condusă în fața reginei de către principala doamnă de onoare. Maiestatea Sa mi-a urat bun venit într-o engleză încântătoare și m-a făcut imediat să mă simt în largul meu interesându-se de America. M-a întrebat, în mod special, dacă apele lacului Ontario sunt cenuşii, căci citise undeva o descriere care-i lăsase această impresie.

Regina era îmbrăcată într-o rochie de dantelă albă, cu o trenă nesfârşită. Pe cap, peste o mantilă de dantelă aranjată în falduri moi sub bărbie, purta o diademă măiastru lucrată din perle şi diamante. La gât avea câteva şiruri de perle splendide, dintre care unul îi cădea până la mijloc. Ca şi reginei Margherita a Italiei, reginei Elisabeta îi plac perlele şi are o colecţie impresionantă. Are cam 60 de ani, e înaltă, cu părul alb şi ochii albaştri şi are un chip foarte dulce şi blând; privirile îi strălucesc de bunătate”.

„Albaștri, blânzi și pătrunzători”
„Regele Carol e un bărbat scund, subţire. Are un profil clar conturat, o culoare sănătoasă în obraji și ochii săi albaştri sunt blânzi și pătrunzători în același timp.”

„O fiică a zeilor”
Pe principesa Maria, care avea atunci 34 de ani, a descris-o cu un vers dintr-un poem al lui Alfred Tennyson: „Principesa Maria e cu adevărat «o fiică a zeilor – divin de înaltă şi uluitor de frumoasă». Este întru totul fermecătoare”.

„A fost cu siguranță o seară absolut memorabilă!”

România în lumini și umbre (1909 – 1919) a fost publicată în limba română de editura Humanitas, în 2015.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.