10 aprilie 2021, 15:25

„Totul îl interesa. Pe mine doar el”

„Pașii mă duceau întotdeauna acolo unde știam că-l voi putea zări. De ce fugea de mine, de ce mă căuta? Și eu îl căutam, dar îi rezistam.”

L-a întâlnit într-o după-amiază toropită de soare, la ştrandul Kiseleff din Bucureşti. Se numea Cella, era blondă şi abia terminase liceul.

După ani, Cella Serghi a scris o carte de memorii și s-a reîntors la acea zi, „când mi se părea că lumea toată e a mea”. Nu pentru a retrăi „tot ce am iubit, ci să înțeleg ce am iubit, ce am trăit și, mai ales, să mă înțeleg pe mine”. În căutarea ei, a scris pagini emoționante și a lăsat un portret al lui Camil, cel pe care l-a iubit.

Cella Serghi, portret de Magdalena Rădulescu

„Au apărut niște ochi albaștri, albaștri cum parcă nu mai văzusem”

În acea zi la ștrand, scria ea în cartea Pe firul de păianjen al memoriei, Alexandru Finți, „viitorul regizor”, pe care îl cunoscuse cu o seară înainte la o sindrofie și de care „toate colegele mele erau îndrăgostite”, o privea amuzat cum își scutura nisipul dintr-un pantof:

Dar peste umărul lui au apărut niște ochi albaștri, albaștri cum parcă nu mai văzusem. Am coborât în grabă cu pantoful în mână, încercând să mă scuz. Ochii albaștri mă priveau cu un fel de mirare și încântare.

– Scriitorul Camil Petrescu! mi l-a prezentat Finți, cu importanță, teatral, de parcă l-ar fi anunțat pe Ludovic al XIV-lea.

Era un nume pe care îl auzeam pentru prima dată, deși capul mi-era tobă de cărți și de autori. Nu-l căutam printre scriitorii clasici de care avusesem nevoie la bacalaureat, ci
printre cei pe care-i citeam pentru sufletul meu…

[…]

Dar îmi închipuiam că scriitorii sunt morți și au statui, sau că trăiesc departe, într-o lume ireală.

Camil Petrescu, cel mai cunoscut portret al scriitorului

„Dar ochii albaștri au dispărut”

Așa a început o poveste cu ochi albaștri, personaje și cărți, scriitori și o cu totul altă lume.

– Știi să înoți?
– M-am născut la Constanța! am strigat, fiindcă era zgomot și lume multă împrejur. Chiar pe strada Mării, am precizat cu mândrie.

Și ca să nu scap prilejul de a-l cuceri, am plonjat de pe marginea bazinului în apă și am început să înot. Eram, în sfârșit, în elementul meu. Și sigură de succes, așteptam să culeg aplauze. Dar ochii albaștri au dispărut…

În zilele care au urmat, am colindat străzile, tulburată, cu un dor fără nume, poate dorul de mare, vechea mea nostalgie, poate presimțirea fericirii care, de când mă știam, speram să apară după un colț de stradă. Și am intrat în librării și am cerut o carte de Camil Petrescu.

După mulți ani, a descoperit ceva ce nu bănuise o clipă în acea zi la ștrand:

„Și vor trece aproape cinzeci de ani, ca din Note zilnice să aflu că în ziua aceea, la ștrandul Kiseleff, când mie mi se părea că toate porțile mi se deschid și fericirea poate să apară pe oricare dintre ele, lui, după căderea Mioarei, i se închideau toate porțile: «Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții!», notează în Jurnal.”

Carnetul de veteran de război al lui Camil Petrescu | Sursa: Muzeul Național al Literaturii Române

„Ce greu e să-ți explici farmecul lui!”

Când l-a cunoscut, Camil trecuse prin experiența traumatizantă a războiului – a fost rănit, luat prizonier și, în urma exploziei unei bombe în apropiere, și-a pierdut auzul la o ureche:

Când mi-am dat seama că nu aude bine, mi s-a strâns inima. De ce se înfuria atât de ușor? Dar cât de repede îi trecea și ce greu e să-ți explici farmecul lui!

Pe lângă această infirmitate care l-a deranjat o viață – „Trebuia să-i vorbești tare. Se enerva că-i vorbești tare, convins că n-are importanță ce-i spui și că oricum numai el are dreptate. Îl supăra că lumea observă că nu aude și susținea lucruri care mi se păreau absurde.” –, mai avea un motiv de a se simți stânjenit, povestea Cella Serghi:

Nu era înalt și asta îl supăra poate tot atât de mult cât și surzenia. Avea un mers sacadat. Umerii înțepeniți, ochii apropiați, atenți, vrând parcă să audă cu ei și protestând permanent, vehement, împotriva a tot ce se întâmpla în jurul lui, în țară, în lume.

Calea Victoriei, în vremea în care Camil Petrescu mergea dimineața la un chioșc să își cumpere gazetele și apoi la Capșa să le citească în timp ce își bea cafeaua neagră | Fotografie de Nicolae Ionescu

„Lumea e toată el”

Cella Serghi și Camil Petrescu s-au reîntâlnit după un an, „într-una din cele mai frumoase zile de toamnă”, și tot la un ștrand, la Lido. Între timp, ea se căsătorise cu un inginer-constructor.

Când i l-a prezentat lui Camil pe soțul ei, acesta s-a arătat bucuros: „Inginer? Tocmai de un inginer aveam nevoie! Fac acum corecturile în șpalt la romanul meu și mi-ar trebui câteva amănunte tehnice”.

Privind în urma anilor duși, ea mărturisea:

Pașii mă duceau întotdeauna acolo unde știam că-l voi putea zări. Nu mă interesa decât Camil.
[…]
De ce fugea de mine, de ce mă căuta? Și eu îl căutam, dar îi rezistam.

În schimb, „Camil mă privea uneori ca de pe alt tărâm, alteori parcă era gata să mă îmbrățișeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie și să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotițele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui. […] Dar pentru mine pământul s-a micșorat. E atât cât îl înconjoară pe el. Lumea e toată el.”

Casa Capșa, începutul secolului XX, autor necunoscut | Sursa: Wikipedia, domeniu public

Moft. Apodictic, solipsist. Năzdrăvan. Infernal.

Îl aștepta deseori dimineața, la chioșcul de pe Calea Victoriei de unde, la ora opt fix, venea, își cumpăra gazetele și ea îl însoțea până la Capșa unde el își bea cafeaua neagră și citea presa:

Simțeam că abia așteaptă să rămână singur să-și răsfoiască ziarele. Totul îl interesa. Pe mine doar el.

Cella era pentru Camil „moft apodictic, moft solipsist, moft năzdrăvan.” Când aveau discuții „aprinse” devenea „moft infernal”.

Își amintea cum Mihail Sebastian, cel pe care l-a considerat cel mai bun prieten, era uimit de dezinvoltura cu care vorbea ea cu Camil, „ca de la egal la egal”.

Într-o zi, i-a spus: „Dacă ai cunoaște valoarea lui Camil, dacă ai vedea în perspectivă locul pe care îl va ocupa în istoria literaturii, ai fi cel puțin intimidată.” În cartea ei de amintiri, Cella scria:

Dar eu nu eram critic literar, ci o fată îndrăgostită și nu de talentul lui, nici de inteligența lui, ci de o anumită intensitate a privirii, a vocii, de acea tensiune în care trăia, pe care o transmitea, la care te obliga să participi. Spre deosebire de Proust, despre care Martha Bibescu spune: «Il préfère d’être aimer ce qui est plus difficile, que d’être admirer» («Preferă să fie iubit, ceea ce e mai dificil decât să fie admirat»). Camil prefera să fie admirat, convins că o admirație totală nu e posibilă fără o mare iubire.

Teatrul Național de pe Calea Victoriei, perioada interbelică | Fotografie de Nicolae Ionescu

„Aş fi vrut…”

Cella și Camil se întâlneau „la curse, la teatru, la cinematograf, când erau premiere cu actriţe elegante şi actori de renume, şi chiar la noi acasă, unde accepta să joace nesfârşite partide de table cu soţul meu, ca să fie aproape de mine”:

Dar mie nu-mi ajungea. Aş fi vrut ca acest bărbat (…) să închidă deodată cutia de table cu un zgomot care să dărâme zidurile şi să-i spună: «Aşa nu se mai poate! Vreau să fie a mea, nevasta mea!» Dacă nu e în stare de un gest definitiv, hotărât, înseamnă că nu mă iubeşte!

„Să nu crezi că se va însura vreodată”

Mihail Sebastian i-a spus într-o zi ceea ce credea că trebuie să-i spună, fiindcă „mă tem să nu faci o greșeală”:

Ascultă-mă pe mine! Camil e un celibatar convins! Să nu crezi că se va însura vreodată. Camil trăiește pentru opera lui!

Și i-a explicat că ea este „prea cochetă, prea frumoasă și prea inteligentă”, prin urmare are „toate cusururile care pot nenoroci un bărbat”.

Nu l-a ascultat, cum ar fi putut, și a început să se gândească tot mai mult la divorț și să spere:

… nimeni nu-și închipuia că aș îndrăzni să sper. Dar pe mine tocmai asta m-a ajutat să rezist în viață și să urc câte o treaptă: îndrăzneala de a spera.

A divorţat, dar nu a devenit niciodată soţia lui Camil. El însă se va căsători mult mai târziu, în 1947, când avea 53 de ani, pentru că tânăra actriță, Eugenia Marian – născută în 1927 – a rămas însărcinată. Primul lor copil, Camil Aurelian, s-a născut după câteva luni; în 1950, s-a născut al doilea lor copil, Octavian Eugeniu.

Cella Serghi, portret de George Năsturel | Camil Petrescu, portret | Fundal: Calea Victoriei la începutul anilor 1920, sursa: Muzeul Municipiului București

O dedicație: „Îi datorez tot”

Cella Serghi scria în cartea ei de amintiri:

Trecuseră zece ani din ziua când l-am cunoscut la ștrand pe Camil. De când mi se părea că toate porțile mi se deschid și pe fiecare din ele intră tinerețea mea. S-au închis pe rând toate. A mai rămas poarta casei mele. Pe acea poartă va intra bătrânețea.

În singurătate, a început să lucreze la un roman. Pânza de păianjen, prima ei carte, a apărut în 1938. Pagina de dedicație:

Lui Camil Petrescu pentru că m-a învățat că scrisul înseamnă muncă, muncă grea, amară, disperată, pentru că m-a învățat ce înseamnă conștiinciozitatea în scris prin exemplul cărților sale. M-a învățat să ocolesc ce-i facil, să caut întotdeauna calea cea mai grea. M-a îndemnat zi de zi să scriu cartea asta, să renunț la tot ce era în afara ei, să fiu disciplinată și răbdătoare, muncitoare. Îi datorez tot… fiindcă fără tot ce m-a învățat el, însușirile mele s-ar fi risipit și această carte n-ar fi existat.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.