Site icon Editia de Dimineata

Totul până la onoare. Cărțile, ziarele și răspândirea unui „fenomen social total”

Uite, am să-ți destăinuiesc în două cuvinte tot secretul duelului. Dacă, știind că trebuie să ieși pe teren, îți faci testamentul și scrii scrisori duioase părinților, dacă nu te gândești decât că s-ar putea să te omoare, atunci ești un prost și ești sigur pierdut.

Începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, societatea românească, prin elitele ei masculine, a început să cunoască un fenomen „complex și consistent”, cel al duelului.

Până atunci, duelul era puțin cunoscut în societatea românească – „luptă cu sabia câte doi numai, nu obișnuesc”, scria despre „năravurile” moldovenilor Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei.

O prostie

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea, practica duelului a început să prindă și în Principatele române. Scrierile străine, traduse și cunoscute în special de cei din înalta societate, au avut rolul lor esențial în răspândirea duelului care a început să-și găsească adepți și pe meleaguri românești.

Influențată de scrieri occidentale, care s-au exprimat pro sau contra duelului, în literatura rusă din secolul al XIX-lea se regăsesc numeroase scene de duel fie inspirate din cazuri reale, fie imaginate de scriitori. O faimoasă scenă de duel se găsește în romanul Război și pace al scriitorului rus Lev Nikolaevici Tolstoi, publicat prima dată integral în 1869.

Pentru Montesquieu (1689 – 1755) sau Jean-Jacques Rousseau (1712 – 1778), duelul era „o prostie, un prejudiciu lipsit de orice justificare”, cum nota istoricul Dan Dumitru Iacob în studiul Duelul de onoare în societatea românească din secolul al XIX -lea. Factori de receptare.

Portretul lui Charles de Montesquieu, menționat de obicei ca Montesquieu, gânditor și scriitor francez din Epoca Luminilor / Autor necunoscut, realizat după o gravură de James Anthony Dassier | Sursa: Wikimedia, domeniu public / Colecția: Château de Versailles

I se spune punct de onoare. Din această pasiune unanimă pe care poporul francez o are pentru glorie, s-a alcătuit în spiritul indivizilor un fel de nu știu ce căruia i se spune punct de onoare.
[…]
Odinioară francezii, mai ales cei nobili, nu urmau deloc alte legi decât cele ale acestui punct de onoare. Ele orânduiau toată comportarea vieţii lor şi erau atât de aspre încât nu puteai, fără o pedeapsă mai crudă decât moartea, nu zic să le calci, dar nici să desconsideri cea mai mică dispoziţie.
Când era vorba de a rezolva neînţelegeri ele nu prescriau decât un singur fel de hotărâre, aceea prin duel. Duelul rezolva dificultăţile.
[…]
Acest fel de a hotărî a fost destul de rău închipuit, fiindcă nu înseamnă că un om are dreptate dacă e mai îndemânatic şi mai puternic decât altul. De aceea regii au interzis duelul sub pedepse foarte aspre, dar zadarnic: onoarea care vrea să domnească întotdeauna, se revoltă şi nu recunoaşte nici un fel de legi.

– Montesquieu, Scrisori persane

O minunată luptă

Mors et vita duello conflixere mirando – Moartea și viața s-au confruntat într-o minunată luptă, spune un vers dintr-un cântec religios, atribuit, în general, unui preot și scriitor din secolul al XI-lea. În latina medievală, duellum a căpătat sensul de luptă între doi indivizi.

Epoca luminilor s-a arătat „ostilă” duelului, în timp ce Romantismul, prin scriitorii săi, mai mari sau mai mici, dar la modă, a avut menirea de a propaga duelul și în societatea românească.

Cărțile lui Victor Hugo, George Sand, Alexandre Dumas, Pușkin sau Walter Scott se regăseau în bibliotecile unor boieri, dar și în „cabinetele de lectură”. Tinerii și femeile erau printre cititorii înfocați.

În cartea lui de Amintiri, Radu Rosetti (1853 – 1926) povestea cum, de la 16 ani, mama lui i-a permis să citească toate cărțile din biblioteca ei și, mai mult, i s-a dat voie să comande la Tauchnitz, în Leipzig, „aproape toate romanele engleze ce doream să le cetesc. Din toate preferam acele istorice şi de aventură, engleze sau franceze: ele au contribuit mult să mă facă să-mi închipui o viaţă imaginară, după gusturile mele, cu totul deosebită de cea reală şi mai ales de acea ce eram ursit s-o duc”.

Un fenomen social total

Ca o definiție consacrată, scria istoricul Dan Dumitru Iacob, „duelul este o luptă între doi indivizi, cu arme egale și letale, pentru a proba fie adevărul unei cauze disputate, fie valoarea, curajul și onoarea combatanților”.

Întâlnirea celor doi era stabilită și aranjată de martori, în prealabil și în acordul celor două părți; în plus, erau câteva reguli – „tacite, verbale sau scrise” – ce trebuiau respectate.

În Le duel dans la société française des XVI-XVIIe siècles: essai de psychosociologie historique, istoricul François Billacois scria despre duel că era, în societățile europene dezvoltate, un „fenomen social total”, căruia doar dimensiunea economică îi lipsea:

„Este o instituție (sau para-instituție sau contra-instituție) judiciară; este un criteriu de diferențiere socială, dispensator de prestigiu; este o manifestare politică (de opoziție și/sau de loialism); este o operă de artă efemeră, dar de intensă valoare estetică; este un ritual religios creștin (și/sau păgân) […] este […] un fapt demografic”.

Imagine din scena duelului în filmul Voyna i Mir/Война и мир, Război și pace, 1966–1967, film sovietic, versiune considerată cea mai bună adaptare cinematografică a romanului lui Lev Tolstoi. Filmul a fost regizat de Serghei Bondarciuk, care a jucat și rolul lui Pierre Bezuhov, unul dintre personajele principale ale romanului.

 

Secretul duelului. Uite, am să-ți destăinuiesc în două cuvinte tot secretul duelului. Dacă, știind că trebuie să ieși pe teren, îți faci testamentul și scrii scrisori duioase părinților, dacă nu te gândești decât că s-ar putea să te omoare, atunci ești un prost și ești sigur pierdut.
Dar du-te cu intenția neclintită să-l ucizi, cât mai repede și mai sigur, și atunci totul îți va merge din plin. Cum îmi spunea vânătorul nostru de urși din Kostroma: de urs – zicea – cum să nu-ți fie frică? Dar cum îl vezi, îți trece toată frica și nu te mai temi decât să nu-ți scape! Așa și cu mine acum. À demain, mon cher!
– Lev Tolstoi, Război și pace (1865–1869) –

„Dumneata… ești o canalie! Ai să-mi dai socoteală…”

„Europenizarea treptată a stilului de viață al elitelor, atenția sporită acordată instrucției de factură occidentală – demarată încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea prin tot mai numeroșii profesori străini –, accelerarea circulației ideilor, atât prin multiplicarea contactelor interumane, cât și prin dezvoltarea tiparului, evenimentele politico-militare din primele decenii ale secolului al XIX-lea constituie o serie de factori care au favorizat receptarea acestei mode în principatele dunărene, mai întâi la nivel conceptual și apoi la nivelul practicilor”, explica istoricul Dan Dumitru Iacob în studiul Duelul de onoare în societatea românească din secolul al XIX -lea. Factori de receptare.

A fost epoca în care „«ai noştri tineri» reveneau de la studii din Paris, Berlin sau Viena, aducând cu ei ,drept armă” nu doar «beţişorul de promenadă», ci şi pistolul sau spada de duel. Der zeitgeist era deci propice practicării duelului printre fiii de boieri şi intelectualii români”, scria Andrei Oișteanu în eseul Din nou despre duelul la români, publicat în România literară.

La ceas de duel. A doua zi, la ceasurile opt dimineața, când Pierre și Nesvițki ajunseră în pădurea Sokolniki, pe Dolohov, Denisov și Rostov îi găsiră la locul hotărât. Pierre avea înfățișarea unui om preocupat de cu totul alte lucruri, fără nici o legătură cu duelul. Era palid și tras la față, se vedea că nu dormise toată noaptea. Privea distrat împrejur, încruntându-și sprâncenele, ca și cum lumina prea puternică a soarelui l-ar fi supărat.
– Lev Tolstoi, Război și pace

Un fapt divers

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, presa românească prelua deseori știri din cea străină, inclusiv despre dueluri, la rubrica de «fapt divers». În primele romane românești, de la mijlocul secolului al XIX-lea, nu lipsesc secvențe de duel și despre duel.

„Literatura și presa străină au constituit o primă filieră importantă prin care au fost propagate în societatea românească o serie de aspecte specifice codului de onoarea și duelului”, concluziona istoricul Dan Dumitru Iacob.

Ești atât de mărinimos. – Ce vrei, Ano?
– Vrei să te bați în duel? Am auzit tot fără să vreu; te încredințez, nu-mi puteam astupa urechile.
– Ei bine! Și pe urmă?
– Poate să te omoare! Ce păcat! Ești atât de bun, atât de mărinimos! Dacă ași putea, te-aș opri…
– Dimitrie Bolintineau, Manoil. Roman național. (1855) –

Un duel la Băneasa | Sursa: Universul literar, 1910

 

În apărarea onoarei

Folosit ca un mod fundamental de apărare a onoarei și a prestigiului personal, duelul a avut și în societatea românească din acea vreme, la fel ca în Europa, adepți și opozanți, preciza istoricul Dan Dumitru Iacob.

Cum, în general, duelul era „o practică prohibită, o afacere de onoare, personală, în care discreția este absolut esențială”, s-au făcut puține însemnări despre asemenea evenimente.

Printre dueliști celebri, sunt amintiți Dimitrie Ghica (fiul domnitorului din Țara Românească, Grigore Dimitrie Ghica, i se spunea beizadea Mitică, 1816 – 1897) sau Nicolae (Nicu) Filipescu (1862 – 1916), politician, cel care l-a ucis în duel pe ziaristul George Emanuel Lahovari. Despre duelul acestora ce a dus la moartea lui Lahovari, Dim. R. Rosetti scria în Dicționarul Contimporanilor, publicat în 1897:

„În 1897, ziarul său susținând până la un punct oare care politica guvernului liberal, G. Em. Lahovary în urma unei polemice personale violentă cu Nicolae Filipescu, și ziarul Epoca (n: ziar înființat de Nicolae Filipescu), a fost provocat în duel de N. Filipescu și a murit pe teren, străpuns de spada adversarului său”.

Imagine din scena duelului în filmul Voyna i Mir/Война и мир, Război și pace, 1966–1967

 

Ce e mai nobil. – Eu cred că afacerea asta nu are temeiuri suficient de serioase și că nu e cazul să se verse sânge… N-ai avut dreptate, ți-ai ieșit din fire…
– Da, da, e îngrozitor de stupid… spuse Pierre.
– Așa că dă-mi voie să le transmit regretele dumitale și sunt convins că adversarii noștri vor consimți să primească scuzele dumitale… Știi, conte, e mult mai nobil să-ți recunoști greșeală decât să împingi lucrurile până la ireparabil. Jignire gravă n-a existat, nici de o parte, nici de cealaltă; dă-mi voie să aranjez…
– Da’ de unde! Ce vorbești? zise Pierre. Mi-e indiferent… Așadar, suntem gata? adăugă el. Dumneata să-mi spui cât, cum și încotro să merg și cum să trag, rosti el cu un zâmbet nefiresc de blajin. Apucă pistolul și începu să întrebe cum să tragă, ca unul care până atunci nu mai ținuse în mână un pistol, lucru pe care nu voise să-l mărturisească.
– Lev Tolstoi, Război și pace

Putere, avere și virtute

O incursiune în ceea „ce a însemnat duelul în societatea românească a secolului al XIX-lea” este un mod de a descoperi un aspect din viața elitei românești în acea perioadă, cu toate că documentele istorice cu privire la acest subiect sunt destul de puține.

„Dacă puterea și averea au mers mână în mână, ar fi dorit să pretindă o înrudire și cu virtutea sau meritul într-un fel adecvate poziției sociale. Un gentlemen atenian era cunoscut, onorific, kalos kai agathos (kalos kagathos), ‘frumos (fizic și moral) și bun’; prietenii lui Cicero, oligarhi în Republica Romană, era numiți optimi sau optimates, ‘cei mai buni’.
[…]
Ceea ce s-a chemat gândire ‘elitistă’ a găsit un teren propice în toate societățile. Întreaga ordine a universului, declara în 1662 un scriitor englez, dovedește că anumite elemente trebuie să fie mai sus decât altele; nobilimea este îndreptățită, în mod natural, la funcții înalte”, scria istoricul englez Victor Kiernan în The Duel in European History: Honour and the Reign of Aristocracy.

Imagine din scena duelului în filmul Voyna i Mir/Война и мир, Război și pace, 1966–1967

 

După șase pași. La comanda trei, Pierre o luă cu pași repezi înainte, abătându-se de pe cărarea bătătorită și călcând prin zăpada neumblată. Ținea pistolul, întinzând mâna dreaptă înainte, ca și cum i-ar fi fost frică să nu se împuște singur cu el. Mâna stângă și-o ținea cu greu la spate, fiindcă simțea instinctiv nevoia să-și sprijine cu ea mâna dreaptă și știa că nu era îngăduit.
După ce făcu șase pași, Pierre se uită în jos la picioare, aruncă apoi din nou o privire grăbită spre Dolohov și, îndoindu-și degetul cum îl învățaseră, trase. Cum nu se așteptase defel la o detunătură așa de puternică, Pierre tresări, speriat de propria-i împușcătură, apoi zâmbi singur de teama lui și stătu locului.
Fumul foarte des, din pricina ceței, îl împiedică să vadă ceva în prima clipă, dar o a doua detunătură, așa cum se aștepta, nu se auzi.
– Lev Tolstoi, Război și pace

Exit mobile version