Colindatul este, în primul rând, sarcina tinerilor din sat, dar copiii nu pot fi ținuți deoparte! De altfel, sunt încurajați să colinde, căci peste câțiva ani va fi rândul lor să ducă mai departe obiceiul străbun. Așa că pleacă și ei la colindat, în Ajun, înaintea feciorilor.
Câte patru – cinci băieți mai mărișori, prieteni, colegi de școală sau vecini, se adună din vreme și repetă colindele. De obicei, fetele nu colindă, doar când sunt foarte mici, prin vecini sau la rude. Sarcina lor este să curețe și să împodobească casa, să îi primească pe colindători și să îi servească cu mâncare și vin.
În ajunul Nașterii Domnului, cu trăistuțele pentru daruri prinse la gât, îmbrăcați în haine de sărbătoare, copiii pornesc la drum, din casă în casă. Ocolesc casele îndoliate, ca să nu le tulbure tristețea.
Gospodarii îi primesc cu drag, căci și ei au fost copii. Copiii cântă mai mult în curte, la fereastră, un colind frumos. Uneori, se despart în două grupuri și cântă antifonic: întâi cântă unii două versuri, apoi ceilalți două versuri și tot așa. După ce încheie, își iau darurile, mulțumesc și se duc la casa următoare.
Prin unele sate, copiii, dacă nu sunt primiți sau dacă nu sunt mulțumiți de dar, „descolindă”, ca și feciorii. Adică, în loc să ureze de bine, urează numai rele: „Busuioc pe pirostrie, / Să rămâi, gazdă, pustie!” Fac aceasta pentru că misiunea lor e sfântă: să aducă vestea cea bună a Nașterii Domnului, iar cei ce nu o primesc sunt dezaprobați de comunitate.
După ce au terminat, înghețați și uzi, micii colindători merg la unul dintre ei acasă și își împart darurile și bănuții. Mult au așteptat acest moment! Apoi pleacă pe la casele lor și așteaptă, împreună cu familia, să le vină colindătorii.