13 august 2020, 3:13

Trecut și prezent. Felul de a fi al românilor din Banat și Transilvania, descris de un om de știință

„Nu vezi nicăieri o femeie mergând fără a lucra; ele poartă de obicei pe cap coșul cu ceea ce vor vinde la piață; dacă au un copil neînțărcat, îl poartă tot astfel. Furca le este înfiptă în brâu și tot drumul, ele torc, mergând. Tot ce le trebuie e făcut de ele.”

În impresiile din în timpul călătoriei din 1770 prin Banat și Transilvania, și adunate ulterior într-o lucrare publicată în 1774, în limba germană, Ignaz von Born (1742–1791), renumit om de știință al epocii, a descris portul locuitorilor și modul lor de viață. Notele au fost sub formă de scrisori trimise unui amic, un alt renumit mineralog al vremii. 

Opinii nu neapărat bazate pe realitate

Potrivit editorilor lucrării în limba română, aceste prezentări au elemente reale, însă, ca orice călător, von Born și-a exprimat păreri și a făcut afirmații ce nu sunt neapărat bazate pe realitate.  

Din Banat, unde a călătorit deseori însoțit de husari care să-l apere de hoți, a trecut în Transilvania și nota: „Românii transilvăneni, care sunt mai civilizați decât cei din Banat, și trupele naționale de grăniceri, ca și severitatea arătată de regim față de tâlhari contribuie mult la siguranța regiunii”. A dat exemplul unor tâlhari care, după ce au comis crime îngrozitoare prin zona Hațegului, au fost prinși și „trași în țeapă, la Deva”, un eveniment care a făcut „o impresie așa grozavă asupra locuitorilor încât astăzi se poate călători fără teamă pretutindeni, chiar și noaptea”.

Un fapt. Dincolo de omul de știință.

În prezentarea lui Ignaz von Born din Călători străini despre Țările Române, redactorii volumului notau, citând un articol al istoricului Ioan Chindriș: 

„În casa sa (n. din Viena) activa un cenaclu al artiștilor și savanților masoni, printre care s-a numărat și gravorul Jakob Adam, autorul portretelor conducătorilor Horea, Cloșca și Crișan, făcute, mai mult ca sigur, înainte de răscoala din 1784, la rugămintea mineralogului gazdă. În calitatea pe care o avea de consilier minier, von Born întreținea legături strânse și cu Iosif al II-lea. 

[…]

După toate probabilitățile, el a fost cel care a introdus pe Horea de patru ori în audiență la împărat, spre a-i expune păsurile românilor, deoarece mineralogul austriac a sprijinit vederile conducătorului moților din Apuseni”.

Cluj, 1617 / Sursa: Hungary Today | Ignaz von Born / Sursa: Wikipedia

Ignaz von Born. Despre locuri și oameni din Banat și Transilvania.

În scrisorile lui, a făcut și prezentări ale așezărilor vizitate și s-a oprit deseori la „felul de a fi și a se purta” al locuitorilor. 

Despre Banat și capitala Timișoara.

„Capitala și, totodată, centrul Banatului este Timișoara, un oraș frumos și puternic clădit după un plan ordonat, dar din cauza mlaștinilor adânci care îl înconjoară, frigurile de baltă și tot felul de friguri inflamatorii bântuie în permanență aici și dau de lucru neîntrerupt medicilor.”

Unul dintre oamenii amintiți de von Born pentru contribuția lui la reconstrucția Banatului, după nenorocirile lăsate în urmă de stăpânirea turcească și a războaielor, este contele Claude Florimond de Mercy (1666–1734), feldmareșal în armata austriacă. În 1716, de Mercy a participat, ca general, la luptele din Banat, alături de Eugeniu de Savoia, iar după ce turcii au fost învinși, în 15 aprilie 1718, prin decret imperial, contele a fost numit în funcția de guvernator al Banatului.  În cei 16 ani, a adus numeroase îmbunătățiri orașului și împrejurimilor. 

Von Born observa:

„Pământul este mănos. În multe locuri, crește o viță de vie care dă un vin, îndeosebi cel roșu, excelent. Cireșii, caișii și prunii sunt foarte răspândiți. Mari plantații de acești pomi mărginesc satele și dau locuitorilor băutura lor; cultura viermilor de mătase, care este răspândită în toată provincia, ar fi fost într-o stare mai înfloritoare, ca și diferite alte manufacturi în Banat, dacă acel mare general și om politic contele de Mercy, guvernatorul acestei țări, care a făcut toate acestea, ar fi trăit mai mult”.

Contele Claude Florimond de Mercy a murit pe câmpul de luptă, în Italia, în jurul vârstei de 68 de ani.

În Timișoara, amintea Ignaz von Born, a vizitat și închisoarea unde „i s-a arătat un hoț (scria el, de fapt, un haiduc) vestit care, vara trecută, a dat mult de furcă turcilor: mi s-a spus că-l țin închis, la cererea anume a Porții. Este un tânăr frumos și bine îmbrăcat, care era odinioară un negustor bogat în Serbia și care s-a făcut tâlhar (haiduc) numai pentru a se răzbuna de silniciile pe care le-a îndurat atât el, cât și familia lui, din partea turcilor; după aerul său îndrăzneț și sfidător și după isprăvile vitejești pe care le-a săvârșit cu bine, îți vine să crezi că poate s-ar dovedi și el un nou Alexandru Machedon dacă ar fi avut la îndemână forțe mai mari…”

 

Mehadia, gravură pe cupru realizată de Theodor Aman, păstrată în Biblioteca județeană V.A. Urechia din Galați. „Această grafică reprezintă fără îndoială una dintre cele mai fidele reprezentări ale portului popular bănățean din ultima parte a secolului al XIX-lea”, scria Walter Stahli în lucrarea „Portul popular românesc din Banat”

Despre locuitorii din Banat. Românii, felul lor de trai.

„Locuitorii Banatului sunt sârbi, români și un sfert dintre ei – germani. […]

Felul lor de trai (al românilor) este foarte aspru și sălbatic; sunt lipsiți de religie (formarea iezuită a lui von Born, menționează editorii lucrării, l-a influențat deseori să facă anumite afirmații ce nu au legătură cu realitatea), arte și științe; copiii lor, de când au abia câteva zile, sunt scăldați afară în aer liber în apă caldă, iarna, ca și vara, și înfășați în pânză de in sau stofă de lână groasă. De la cinci până la 12 sau 14 ani sunt folosiți pentru paza vitelor; fetele învață în același timp să spele, să facă pâine, să toarcă, să coasă, să țeasă și așa mai departe. De la 14 ani, sunt folosite la lucrul câmpului.”

Despre hrana lor.

„Ei cultivă cel mai mult porumbul sau cucuruzul, totuși seamănă și orz și grâu; ei fac din fructele pomilor, pe care-i sădesc în mare număr, un fel de vinars pe care-l numesc rachiu (rakie) și pe care îl beau din belșug. Hrana lor este tot atât de simplă, ca și îmbrăcămintea. 

[…]

Mâncarea lor obișnuită constă, de cele mai multe ori, dintr-un fel de turtă din păsat de porumb, coaptă în spuză, pe care o numesc mălai, ceva carne, lapte, brânză, fasole și alte legume.”

Despre port.

„Portul lor variază, dar îndeobște este alăcuit din cele ce urmează: bărbații poartă un fel de ițari de lână albă […], opinci din piele de bou neprelucrată, o camașă deschisă la piept și o vestă de lână, strânsă bine la mijloc, și o căciulă de blană sau o pălărie de pâslă pentru cap. 

Femeile poartă cămăși lungi care le atârnă până la glezne și un fel de șorț cafeniu vărgat și înflorit, înainte și altul la fel înapoi, colorat, legat cu o cingătoare; un suman sau haină de dimie grosolană, ceva mai scurtă decât cămașa; pe cap, un fel de colac rotund, umplut cu păr sau paie, pe care îl acoperă cu o pânză.

Fetele umblă cu capul gol; găteala lor constă din cercei, făcuți din aramă albă sau galbenă, din sticlă colorală, mărgele, perle, fluturi și salbe de monede, înșirate pe o cordea legată în jurul capului sau al gâtului; această găteală zăngănește la orice mișcare, așa că o fată româncă îmbrăcată de sărbătoare adesea va fi auzită (de departe) înainte de a putea fi văzută.”

Despre căsătorie.

„Aceste fete se mărită foarte tinere, dar sârboaicele mai devreme decât româncele. Sunt perechi de tineri căsătoriți cu bărbatul abia de 14 ani, iar nevasta neavând încă 12 ani împliniți.

[…]

Miresele, în ziua nunții lor, ca și în ajun, stau acoperite cu un văl; oricine ridică vălul, are dreptul la o sărutare, dar, totodată, trebuie să-i facă un dar dacă ea ar dori acest lucru.”

Timișoara, 1716 | Sursa: Hungary Today

Despre muncă și meșteșuguri.

„Au câteva meșteșuguri pentru care sunt deosebit de bine înzestrați. Printre ei nu există nici rotari, nici țesători de meserie, fiecare român fiind și rotar și fiecare femeie și o țesătoare. Nu vezi nicăieri o femeie mergând fără a lucra; ele poartă de obicei pe cap (coșul cu) ceea ce vor vinde la piață; dacă au un copil neînțărcat, îl poartă tot astfel. Furca le este înfiptă în brâu și tot drumul, ele torc, mergând. Tot ce le trebuie e făcut de ele.”

Despre superstiții.

„Toate fenomenele sau efectele unor cauze pe care nu pot să le înțeleagă, ei le privesc ca fapte supranaturale; o eclipsă de soare este o luptă între vârcolaci și soare, de aceea, îndată ce văd acest fenomen, fac zgomot și împușcă mereu pentru a alunga pe acești vârcolaci care, dacă ar învinge și ar mânca soarele, ar arunca lumea într-un întuneric veșnic.”

Despre înmormântări.

„Înmormântările la ei sunt ciudate. Ei își duc morții la groapă cu bocete deznădăjduite, de îndată ce popii au terminat ritualul, mortul e coborât în groapă; în clipa aceasta, prietenii mortului și rudele sale scot strigăte înfiorătoare. Ei îi amintesc mortului de prieteni și părinții lui, de copii, de vite, de casă și de cei din casă și îl întreabă de ce i-a părăsit. Cum nu primesc niciun răspuns, se umple groapa și se pune la cap o cruce și o piatră mare, pentru ca să nu se schimbe în moroi (vampyr). 

Se varsă vin pe mormânt și se arde tămâie de jur împrejur pentru a alunga duhurile rele și vrăjitoarele și apoi se întorc acasă; fac pâine de grâu, pe care o mănâncă pentru iertarea sufletului celui mort, bând din belșug pentru a se mângâia mai bine. 

Bocetele rituale, libațiunile cu vin și tămâierea în jurul mormântului continuă, din partea rudelor apropiate, mai multe zile, chiar câteva săptămâni. Când moare un ginere, înmormântarea e însă și mai solemnă și se pune pe mormânt o prăjină lungă, de câțiva stânjeni, pe care mireasa atârnă o cunună de flori, o pană de pasăre și o basma albă.”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.