CITIRE

Un alt Caragiale, uman, necolțuros. În casa lui, „...

Un alt Caragiale, uman, necolțuros. În casa lui, „când nu se dormea, se râdea perpetuu…”

„…oleacă de necaz și spaimă degeabă nu strică din când în când: e ca un praf de piper peste o mâncare prea dulce – deschide poftă omului pentru bunătățile vieții.”

După ce mai multe luni a călătorit prin Europa, în primăvara anului 1905 I.L.Caragiale s-a stabilit cu familia la Berlin. Din acea perioadă, o bogată corespondență a avut-o cu Paul Zarifopol, istoric și publicist, „ultimul lui confident”.

„Perioada berlineză, lipsită de griji materiale, e desigur cea mai liniștită din viața lui Caragiale. Scrisorile către P. Zarifopol ni-l arată în ipostaza unui pensionar (era de fapt rentier!), ipohondru la variațiile climaterice care-l izgoniseră din țară dar îl urmăreau și în Germania, tabietliu, ahotnic de «Stammtisch»-ul de la Sachsenhof din Lipsca, de berea blondă Pfungstädter și de concertele de la Gewandhaus. Ar fi chiar vegetativ, către bătrânețe, de nu l-ar îmboldi scrisul, din când în când, dar mai ales nevoia informației literare și politice din țară, care-i menține treaz spiritul critic. Cu aceeași sensibilitate, ca și în trecut, Caragiale notează și cenzurează tot ce-i irită bunul simț. A păstrat, ca un vechi junimist, pasiunea pentru «dosarul», colector de inadvertențe, din câmpul vast al publicisticei daco-române. Ca un vrednic ironist, se preface a gusta și admira «bunătățile» și «frumusețile» culese, întrecându-se cu Zarifopol în această ageră îndeletnicire. Mai e însă și muzica, regulator al seninătății sufletești, și uneori, când intervine zeul său, Beethoven, care-i descue izvorul lacrimelor, atinge pragul chiliei secrete, a vieții sufletești impenetrabile. Beethoven știa să-l facă să plângă și tot el reușea să-l entuziasmeze…”, scria Șerban Cioculescu în prefața volumului VII Opere – Corespondență, publicat în 1942 la Fundația Regală pentru Literatură și Artă.

I.L.Caragiale | Sursa: Metropolis

I.L.Caragiale | Sursa: Metropolis

Tot Șerban Cioculescu a oferit o imagine rară despre atmosfera din casa lui Caragiale, așa cum a  aflat-o de la cumnatul lui Paul Zarifopol, Ionel Gherea (cunoscut și cu numele de Ioan Dobrogeanu-Gherea, fiul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea):

„În casa lui Caragiale, îmi spunea odată I.D.Gherea, când nu se dormea, se râdea perpetuu; inclusiv slugile, toată lumea o ținea dintr-un hohot în altul. Cel care dădea tonul era, firește, marele umorist, mimul genial, care știa să împrumute toate graiurile și să imite pe toți, păstrându-și totodată originalitatea… […] Acest râs purta cuta unei deprinderi foarte vechi, a copilului fermecat de șotiile și snoavele unchiului său, Iorgu Caragiali, peste ea, viața își așternuse drojdiile, adâncind-o; în râsul bătrânului, surprindem însă și cordialul împotriva «adâncii plictiseli», a «fleșcăirii», a «ipohondriilor», a «pesimismului». ”

În volumul Cele mai frumoase scrisori, Dan C. Mihăilescu scria: „pentru mine, scrisorile lui Caragiale, mai ales cele din epoca berlineză, constituie cea mai strălucitoare și mai captivantă caligrafie a plăcerii din literatura română. Nicăieri în corespondența scriitorilor noștri nu mai există atâta epicureism fervent alintat, atâta sfântă vitalitate a senescenței, așa o poftă de boierie senzorială, de tihnă, colportaj și taclale, de cumințenie și drăcărie, de înțelepciune și ghidușie totodată. Pe scurt: atâta spectacol în sine.”

Scrisoare trimisă de I.L.Caragiale | Sursa: Opere – Corespondența, vol. VII, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1942

Scrisoare trimisă de I.L.Caragiale | Sursa: Opere – Corespondența, vol. VII, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1942

Într-o scrisoare datată 4 mai 1905, în timp ce asculta uvertura la Wilhelm Tell, l-a informat pe confidentul lui, Paul Zarifopol, adresându-i-se cu „Iubite Coane Păvălucă”:

„Cu părere de bine – ca optimist ce sunt – trebuie să te anunț că prevestirile d-tale meteorologice s-au desmințit cu desăvârșire: primăvara, ca o mândră fecioară de împărat, pășește înainte molcom, zâmbitoare și tot mai zâmbitoare, spre întâmpinarea adoratorului ei, junele voevod – Mitică; așa că, săptămâna viitoare, le vom săruta împreună cu d-voastre cununiile în Zoologischer Garten. Foarte nerăbdători așteptăm lunia viitoare. Răcitoarea s-a înființat; un grătar sistematic pentru fripturi à la daco-romaine arde de nerăbdare să fie inaugurat…”

Scrisorile au scos la iveală, nota Șerban Cioculescu, „un alt Caragiale, necolțuros, tratabil, uman, afectuos, apt să întrețină devotamentele, prin solicitudine delicată”, „un temperament apolitic și o inteligență nespeculativă, un partizan instinctiv al ordinii și autorității… și mai ales un om de litere”.

După ce, într-o alt epistolă, l-a anunțat pe „Păvălucă” de faptul că inelul nu a apărut (într-un tren, la toaletă, și-a pierdut verigheta), i s-a plâns omenește că nu a mai primit o veste de la un prieten comun: „Așa este omenirea noastră – cât îi pasă – depeși și scrisori! – cum nu-i mai pasă, nici măcar o Ansichtspostcarte (Ansichtskarte, carte poștală) cu turnul lui Eiffel!” și a încheiat cu umor: „Pe aici vreme splendidisimă. Era să merg la Hamburg, dar trebue să stau să expediez întâiu pe Mateiu (primul lui copil) […] Îndată ce pleacă Mateiu, mă plimb o zi și apoi mă pun la lucru pe brânci. Asta nu mă va împiedica să beau cu d-ta un pahar de Pfungstädter, urându-ne reciproc succesele meritate ce ne așteaptă cu celebrele noastre opere”.

Caragiale și Paul Zarifopol

Caragiale și Paul Zarifopol

Din Berlin, la 30 ianuarie 1906, îi scria dragului Păvălucă: „Mare bucurie mi-au făcut veștile voastre bune. Tout est bien qui finit bien. Și oleacă de necaz și spaimă degeabă nu strică din când în când: e ca un praf de piper peste o mâncare prea dulce – deschide poftă omului pentru bunătățile vieții. […] Aici, după o vreme infamă, trei nopți și trei zile de furtună și întuneric, de azi dimineață norii se risipesc, și Phoebus par’că ne-ar face cu ochiul – ca un ofițeraș jermân încercându-și întâia curte cu monoclul. Eu, cochetă petrecută, nu mă las sedus cu una cu două: îmi trebuește mai mult decât ocheade de agiamiu. Să-l văd pe tânărul ce poate o zi întreagă.”

Iar după trei zile, în 1 februarie 1906, a revenit cu vești: „Greva birjarilor s’a isprăvit; a lui Phoebus, nu. Aici ne aflăm în toiul unei ierne de bărăgan daco-român: viscol clasic. Dacă ține așa până deseară, umblâm la noapte cu sania. Barometrul arată tempestă mare; iar termometrul coboară la patinaj. E numai bine de trăit – în casă. Păcat că nu sunteți și voi aici, să-i tragem pe’nfundate un chef la căldurică”.

Berlin, 1910, carte poștală

Berlin, 1910, carte poștală

Despre vremea năzuroasă a amintit aproape în fiecare scrisoare. În 2 martie 1909 scria: „…De 24 de ore ninge’ntr’una – ninsoare deasă, ninsoare repede, ninsoare grea, ninsoare bogată, stăruitoare, neîntreruptă, din plin, din dăstul! Iar barometrul s’a’ntors pe dos, aproape să nu mai aibă unde merge d’a’ndărătele: dacă mai coboară două milimetre, plesnește – se rupe ața! Și pe urmă, ustură. Marele Berlin, ca o nobilă și tânără inoțentă mireasă din povești, adormită prin vraja baghetei unei vrăjitoare, dacă putem pentru ca să ne exprimăm astfel, doarme învălit într-un lințoliu alb, dar rece, visând cu dor pe Făt-frumos April sau pe frate-său Maiu și mai june… […] En attendant, eu am un gutunar de chept, pe care-l combat – cu bravură – cu toate armele din arsenalul meu; luptă pe față, luptă francă, luptă leală: bere rece, cafea fierbinte…”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.