19 mai 2022, 19:20

Un bâlci din Bucureștiul de altădată: „Tradiţia cerea ca fiecare vizitator al târgului să înceapă prin a cumpăra o scândură de turtă dulce”

„Lume multă a fost la Moși la 21 mai, ziua sfinților Constantin și Elena. Compania tramvaielor a pus în circulație 50 de vagoane peste cele obișnuite. Au circulat în total 716 vagoane. Numărul pasagerilor a fost socotit la peste 110.000 dus și întors. Dacă se adaugă toți cei veniți pe jos sau cu trăsurile, evident că aproape 200.000 de oameni au vizitat târgul în ziua aceea”, povestea Constantin Bacalbașa în Bucureștii de altădată despre Târgul Moșilor “de altădată”, din vremea regelui Carol I, pe la începutul veacului al XX-lea.

Mai exact în anul 1903, când „era încă târgul așa cum l-am apucat”.

O distracție de 10 bani

Lumea pe atunci, rememora istoricul, se mulțumea cu puțin. „Dulapul (scrânciobul) cel mare” era una dintre marile atracții.

Pentru o tură, „fiecare client plătea 10 bani, o monedă necunoscută azi”, iar într-o singură, proprietarul scrânciobului a câștigat „suma enormă de 1000 de lei”.

Carol Popp de Szathmary, Târgul Moşilor

„Un şir lung de negustori de turtă dulce”


Joia Moşilor aduna în câmpia Oborului, dintre mori şi cherestele, lume şi popor din patru-cinci judeţe. Câmpul Moşilor, neted pân-atuncea ca Bărăganul, al căruia şes pustiu fără biserici se vădea prin apropiere, se făcea un oraş de barătci şi o localitate.

Bâlciul începea cu un şir lung de negustori de turtă dulce, străini cu barbă arămie, cu şapcă şi cozoroc şi cu gâtul cămeşii roşu încheiat într-o parte, la umăr, ruseşte. Lipovenii, absenţi din viaţa oraşului timp de cincizeci de săptămâni, apăreau odată cu târgul, ca nişte Moşi Crăciuni odată cu Crăciunul, aducători de singura lor marfă, făină cu miere, dospită şi coaptă.

Stive înalte de turtă şi pardoseli de turtă de-a lungul şi latul meselor de vânzare şi al păreţilor, dădeau prăvăliilor iscate subt streaşinile de pânză, albă a corturilor puse la rând, aerul unei expoziţii de cărămizi poroase uşoare, conglomerate de plută şi gumă. Gustul acestui material, cu cheotori şi nasturi de migdale, ca plapuma cu arabescuri, se găsea în seria papului, presărat cu un praf de zahăr, cu un praf de piper şi amestecat cu o linguriţă de oţet.

Tradiţia cerea ca fiecare vizitator al târgului să înceapă prin a cumpăra o scândură de turtă dulce, şi fiecare, într-adevăr, colindă Moşii cu o lespede subsuoară, înfăşurată într-o hârtie mai scurtă ca marfa.

Tudor Arghezi, La bâlci


„Se întorceau mulțumiți că l-au văzut pe Vodă”

În Joia Moșilor, venea și regele, scria istoricul:

Regelui Carol I îi plăcea să viziteze târgul Moșilor în ziua aceea. Dar era o vizită de protocol, cu același program și fără nimic original, fiindcă regele Carol I era robul tradiției neschimbate.

Regele adresa, la întâmplare, cuvântul unei oarecare persoane aflate în pavilionul oficial, apoi trecea înainte.

În anul acesta, regele s-a oprit în fața unei case de carton, aci se adresează persoanei care păzea acea lucrare de artă și întrebă:

– Ce meserie ai dumneata?

– Sunt samsar, Majestate.

– Ah! Samsar, vrea să zică dumneata câștigi bani mulți.

Și trecu înainte.

Era o ocazie în care suveranii „își vedeau supușii în toată libertatea lor, iar aceștia, unii veniți de departe, se întorceau mulțumiți că l-au văzut pe Vodă; ba unii se mai și lăudau că au stat în apropierea lui și l-au auzit vorbit, și, ca să fie și mai mult crezuți, de cei de-acasă, dădeau și amănunte de felul cum erau îmbrăcați”, scria istoricul George Potra.

Amedeo Preziosi, Târgul Moșilor, 1869

„Și transformarea lor neaşteptată în muguri de albă catifea”


„De la turtă dulce, bâlciul, îmbrăţişat cu ochii, pare un balamuc organizat într-adins pentru izmenirea fiinţei omeneşti cuminţite cu ordonaţe şi regulamente. Puţin mai încolo, vizitatorii ar umbla mascaţi şi în deghizamente cugetate. Aci, târgul e sincer şi nud. Câteva mii de steaguri, prinse de prăjini cu o sfoară de zmeu, se leagănă ondulate orizontal.

În prăjinile cârciumilor improvizate din şipci şi stămburi albe, se vădesc din depărtare momâile împăiate, trase-n frigarea lui Ţepeş, cu joben şi ciungi. O baletistă joacă englezeşte în fundul unei berării la cântecul doinei olteneşti, şi ţigăncile fardate alternează sentimental din ţuguiul buzelor şi din guşă cu cobzarii.

În zbor aerian, o păpuşă bătrână de cârpă cu fusta de organtin joacă ritmic în vânt. Căluşarii zdrumică bătuta pe bâte, decorate cu buchete de usturoi, în mijlocul unei răspântii, şi lumea ronţăie cornuri cu sare şi floricele, fabricate în fundul ceaunului prin pleznirea boabelor de porumb pe foc şi transformarea lor neaşteptată în muguri de albă catifea.”

Tudor Arghezi, La bâlci


„Unii aveau «țilindre», iar alții jobene”

În prezența familiei regale, Joia Moșilor era sărbătorită „cu o deosebită pompă”, nota George Potra. Primarul Bucureștiului o întâmpina cu pâine și sare. Cei din delegația oficială, observa istoricul într-o poză de epocă, erau îmbrăcați „destul de elegant pentru vremea aceea”:

Unii aveau „țilindre”, iar alții jobene; haine lungi sau jiletci și mai lungi. Lanțurile de aur, ale ceasornicelor din același metal, treceau dintr-o parte în alta a vestei care se vedea întotdeauna prin deschizătura hainei.

În mână, chiar bărbații, aveau umbrele de soare, de culoare albă, cu mânere lungi ca niște adevărate bastoane.

În sfârșit, figurile mai tuturor personalităților erau încadrate de bărbi și mustăți, după moda timpului.

În călușei, Sursa: Realitatea ilustrată, 22 mai 1930

„Seara, încă nu plecase, încă nu o luase”


„Cel mai necăjit vizitator e un domn care se munceşte de azi-dimineaţă învierşunat să potrivească prin aruncare, pe gâtul unui clondir, un colac. Ar fi putut cumpăra toate sticlele de câteva ori, decând «joacă». Nobila pasiune e stupidă.

Înfierbântat după câteva ore de exerciţiu, şi-a scos haina, ca să-i fie mâna mai înlesnită. «Nu plec până n-o iau», a hotărât domnul.

Seara, încă nu plecase, încă nu o luase. Contrariat de atâta insucces, negustorul de jocuri i-a propus să i-o dea gratuit, dar domnul eroic a refuzat cu demnitate. Voia s-o merite, să o câştige.”

Tudor Arghezi, La bâlci


„Căldura și praful, inevitabile acestei serbări zgomotoase”

În 1889, terenul pe care avea loc Târgul Moșilor a fost cumpărat de administrația Bucureștiului, după cum scria George Potra. El nota că, în acea vreme, „planul târgului avea forma unui dreptunghi aproape pătrat, tăiat în lung și în lat de vreo câteva străzi paralele și era despărțit în două părți, aproape egale, de șoseaua ce duce la Pantelimon. Pe atunci, afară de șosea, care era și ea pavată cum da Dumnezeu, celelalte străzi nu erau pavate, astfel că, pe timp de secetă, lumea înota în praf și, pe timp de ploaie, în noroi”.

Regele Carol a scris în jurnalul său: „Căldura și praful sunt adaose inevitabile acestei serbări zgomotoase pe un șes fără copaci”.

Înainte de 1890, Târgul Moșilor era „foarte primitiv”, preciza George Potra și explica: „Proprietarii terenului nu aveau altă grijă decât aceea de a vinde cât mai scump locurile la negustori – la îmbunătățiri nici nu se gândeau”.

Istoricul amintea de o prezentare despre acest târg al Bucureștiului, publicată în 1903, de N. D. Popescu, în care se spunea: „Moșii nici nu erau luminați, afară de Lună, în timpul nopții”.

„Dau în vânt poporul setos de sensaţii”


„Şi căluşeii! Furtuni şi vârtejuri de armăsari şi mânji de lemn înhămaţi la cărucioare, dau în vânt poporul setos de sensaţii. Un cal melancolic duce toată petrecerea cu un ham lateral. Şi târgul fluieră, mormăie, urlă. O larmă compusă şi răzvrătită zguduie iarmarocul, cu miros de cârnaţi la grătar.”

Tudor Arghezi, La bâlci



ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol