23 iunie 2022, 10:13

Un corespondent francez în Balcani, la 1877: „Această tânără oaste realizează minuni ca valoare și știință militară”

În 1877, cotidianul francez L’Estafette a trimis un corespondent în Balcani pentru a relata despre războiul ruso-turc. Jurnalistul s-a numit Apollo Mlochowski de Belina și a fost acreditat de partea ruso-română, așa cum apare într-o prezentare a revistei de știință militară.

În anul următor, jurnalistul a publicat cartea De Paris à Plevna. Journal d’un journaliste. De mai à décembre 1877.

Un „ciudat paralelism”

Într-un articol din 1937, filosoful Dan Bădărău a prezentat fragmente din cartea jurnalistului francez, în care acesta a vorbit despre români, și a notat că „ceea ce se desprinde din jurnalul relativ la noi, românii, este, ciudat paralelism, o imagine în totul conformă cu aceea pe care a putut să o aibă orice străin neutru privind, la noi în țară, evenimentele din 1916–1917”.

Era vorba, în cuvintele filosofului, despre „incompleta coeziune a națiunii și incomprehensibila apatie a populație, uluitoarea ei stare de expectativă în momentele în care armatele naționale se găsesc în campanie și sângerează pe câmpul de luptă”, stări manifestate, după cum afirma acesta, în ambele momente.

„Datoria până la capăt”

La 1877, corespondentul francez constata că „armata română și-a făcut datoria până la capăt”. Dar, adăuga autorul articolului, „și aici se vede că, în spatele armatei, domnea o indiferență totală, ba chiar se arătau semnele unei dezbinări din fericire numai verbale”.

De altfel, jurnalistul francez a avut „numai cuvinte de laudă cu privire la armata noastră”, cu toate că nu putea să-i scape cât era de „prost echipată pentru un război”.

„El îi iubește mult pe români, fiindcă această tânără oaste realizează minuni ca valoare și știință militară, cu toate că este la începutul formației ei.” (A. Mlochowski de Belina)

„Vedem dorobanții, soldații români”

O descriere făcută de A. Mlochowski de Belina, după prima întâlnire cu ostașul român (traducerile în limba română sunt preluate din articolul scris de Dan Bădărău):

Vedem dorobanții, soldații români, care poartă o căciulă destul de originală, o bonetă adică de blană aproape tot atât de mare ca boneta grenadierilor gărzii imperiale, afară numai că zisa bonetă are forma unei bonete frigiene ce ar fi așezată strâmt. Uniforma acestor soldați este mai mult sărăcăcioasă, și dorobanții nu poartă nici bocanci, nici cizme, ci numai niște sandale spaniole cu multe șireturi, ceva absolut urât.

Ofițerii poartă uniforma nobililor din 1870 – 71 sau, mai bine, a defunctei gărzi naționale.

Fețele sunt negricioase, arse de soarele Orientului. S-ar crede că românii au sânge țigănesc în vine atât de brună le este pielea.

În legătură cu „dorobanții”, se preciza că ei „nu constituiau elita armatelor noastre care, pe atunci, cuprindea opt regimente zise de infanterie de linie și patru batalioane de vânători, însumând un total de 11.261 oameni (ofițeri și trupă), dar reprezentau, deși considerați ca forțe ale miliției, cu cele 15 regimente ale lor, principalul element al armatei, ca număr”.

„Am salutat armia română și o admir”

Atașatul militar francez la Petersburg, colonelul Gaillard, manifesta „un imens interes” pentru progresele făcute de armata română, observase Mlochowski. Acesta scria:

Se arată foarte des pe pozițiile românești și principele Carol îi dă dovezile celei mai mari afecții. […] Simpaticul reprezentant al Franței este adorat în ambele armate, dar el îi iubește mult pe români, fiindcă această tânără oaste realizează minuni ca valoare și știință militară, cu toate că este la începutul formației ei, și colonelul Gaillard știe că Franța a avut rolul cel mare în organizarea acestei armate, creată și instruită de o comisie militară franceză.

Dl colonel Gaillard este neobosit […] se ocupă de armata română fiindcă-i iubește pe cei care au fost numiți bravaches, dar care nu sunt mai puțin admirabili și eroici soldați. Eu însumi, domnule colonel, am salutat armia română și o admir.

Bătălia de la Grivița, din 30 august 1877 | Henryk Dembitzky, 1881

„Cu o furie indescriptibilă”

Despre episodul de la Grivița (Bătălia de la Grivița) din 30 august / 11 septembrie 1877, corespondentul francez a relatat:

… La orele trei, coloanele de infanterie ale aripii drepte, ale centrului și de la aripa stângă, înaintară simultan. Coloana de atac a diviziei a 3-a românești și divizia a 4-a erau comandate de coloneii Spătescu și Borănescu.

Împăratul, domnitorul Carol, marele duce Nicolae și statele lor majore sosiseră pe câmpul de luptă. În acest moment începu asaltul împotriva redutei celei mari inamice pe flanc, și curând bătălia cuprinse întreaga linie pentru a dura cu o furie indescriptibilă până la orele 5 și jumătate seara. Trupele noastre și trupele românești merseră la atac cu un curaj și într-o ordine admirabilă, sub o ploaie de gloanțe și ghiule care coborau asupra lor din redutele și bateriile turcești.

De trei ori, românii au trebuit să se oprească sub ploaia de foc care purta moartea în rândurile lor, dar s-au reformat și au continuat să înainteze înspre redută. Căpitanul Valter (Valter Mărăcineanu), precipitându-se, cu un gabion în mână, împreună cu oamenii săi, spre a pătrunde în redută, căzu mort în șanț.

După o clipă de oprire, românii începură atacul […] și la 6 ore jumătate, reduta cea mai mare din Grevitsa (sic) era forțată de șase batalioane rusești și de un batalion românesc care pierdură jumătate din efectivele lor.

Dan Bădărău sublinia că „izvoarele rusești au micșorat în mod constant rolul românilor, la fel cum a făcut aici și corespondentul francez”.

Într-o notă de subsol, din cartea jurnalistului, se menționa că pierderile românești, în acea bătălie, „sunt arătate a fi fost de 15 ofițeri morți și 41 de răniți și 1335 oameni de trupă morți și 1176 răniți. […] Opt zile de bătălie sub Plevna, până la 30 august 1877, i-au costat pe români 60 de ofițeri și 3000 de soldați scoși din luptă”.

Bucureștiul la 1877, „La Ilustración Española” | Bucureștii vechi, Documente iconografice, 1936

„Societatea noastră o găsește veselă, nepăsătoare”

Dincolo de front, Bucureștiul prezentat de Apollo Mlochowski de Belina este cel povestit de aproape orice călător. „Mereu aceeași observație din partea străinului poposit la București în timp de pace ca și în război: orașul s-a născut și trăiește sub semnul plăcerii”, nota Dan Bădărău:

Corespondentul francez de la 1877, vorbind de capitala noastră, o tratează în repetate rânduri de Capua românească (la Capone roumaine), adică de oraș care înmoaie energiile războinice și inimile românești.

Societatea noastră o găsește veselă, nepăsătoare; nici un gând nu pare că se îndreaptă înspre ostașul care veghează în mlaștinile Dunării; s-ar zice că tânărul înmănușat care așteaptă o birjă pe marginea trotuarului și ofițerul de călărași cu binoclul la centură, nu aparțin aceleiași rase.

La vie intelectuelle est très-remarquable à Bucharest si le plaisir y règne en maître…

[…]

Notați de altfel forma expresiei: si le plaisir y règne en maître. Cu alte cuvinte: cu toate că domnește plăcerea, totuși viața intelectuală este remarcabilă.

Lucru de nepriceput – acesta este subînțelesul – fiindcă plăcerile și activitatea spirituală se exclud. Și cu atât mai mult este de neînțeles ca o populație dominată de plăceri să se gândescă la treburile serioase ale războiului.

„Un trist aspect”

În ce privește „apatia maselor” din cele două momente istorice diferite, filosoful Dan Bădărău observa, comenta, conchidea:

Dar ce s-ar întâmpla într-o ocazie viitoare, când ar fi indispensabil ca tot românul să simtă cotul? Nu putem decât să ne cutremurăm la o asemenea perspectivă; căci ne temem că tabloul pe care l-am avut sub ochi mai sus, reprezintă aspectul veridic al românimei de orișicând; un trist aspect care este cu totul altul decât acela oficial al manualelor școlare pe care trebuie să-l avem în minte ca ceva ideal și care ne înfățișează eroismul colectiv în vremea celor două războaie trecute.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol