1 decembrie 2020, 14:00

Un crai de odinioară. „Era un fel de teroare a Bucureștilor”

Sunt fiinţe cari prin câte ceva, uneori fără a şti ce anume, deşteaptă în noi o vie curiozitate, aţâţându-ne închipuirea să făurească asupra-le mici romane.

Un astfel de personaj ce nu a trebuit închipuit a fost un descedent al familiei boierești Isvoranu (Izvoranu), despre care a amintit George Poboran în prima monografie a orașului Slatină, apărută la începutul secolului al XX-lea.

O veche familie de boieri

Nume ce vine de la isvor/isvoare (izvor/izvoare), Isvoranu (Izvoranu) a fost o veche familie boierească din Oltenia, ai căror membri se regăsesc printre boierii țării menționați din secolul al XVI-lea. Badea Isvoranu, postelnic, apare într-un document din 1586. În secolul următor, din neamul Isvoranu era amintit un mare armaș.

Un pitac (act oficial, poruncă scrisă) din 8 aprilie 1795 cerea aducerea în țară a unui anume Constantin Isvoranu „denunțat de ispravnicii (cei care aduceau la îndeplinire poruncile domnești) că a spart grosul (închisoarea) Isprăvniciei cu slugile lui și bătând și pe groșari (paznici) au dat drumul nu numai la niște țigani închiși spre cercetare, după acuzarea sătenilor din satul Zănoaga, căci furaseră niște boarfe, ci și la un Ion, hoțul adevărat”.

Prin pozițiile administrative pe care le-a ocupat, serdarul Nicolae Isvoranu a fost printre cei mai de seamă din neamul lor. La 1845, era însă destituit din funcția de președinte al Tribunalului din Slatina pentru că insultase un ofițer.

București, vedere de la începutul secolului al XIX-lea | Sursa: Bucureștii vechi, Constantin Moisil / Colecția Muzeului Municipal

Un crai prin București

Din acest neam, remarcat mai cu seamă prin firea impulsivă a bărbaților și prin scandaluri, s-a ivit și Ionel (Ioan sau Ionică) Isvoranu. Născut în 1845, acesta a fost fiul paharnicului Alecu Isvoranu și al Elenei Butculescu.

Zurbagiu notoriu, Ionel Isvoranu s-a distins prin conflicte cu poliția, dispute, aventuri amoroase și alte asemenea istorioare ce făceau deliciul oamenilor vremii – cu condiția să nu fi avut de-a face cu el. Era se pare un personaj popular în București, despre care unii vorbeau cu admirație, alții – cu dușmănie și, probabil, cei mai mulți – cu teamă.

O sora de-a lui Ionel, Irina, căsătorită cu Iancu Marghiloman, a fost mama lui Alexandru Marghiloman (1854 – 1925), om politic și prim-ministru al României pentru câteva luni în anul 1918.

Cum nu putea să fie altfel decât era, căsătoria lui Ionel Isvoranu nu a ținut multă vreme.

Sunt fiinţe cari prin câte ceva, uneori fără a şti ce anume, deşteaptă în noi o vie curiozitate, aţâţându-ne închipuirea să făurească asupra-le mici romane.
– Mateiu Ion Caragiale, Craii de Curtea-Veche –

Calea Victoriei, 1883 | Fotografie: Atelier E. Pesky | Sursa: Avangarda fotografilor din București, Ana Iacob / Muzeul Municipiului București

Banda lui Isvoranu

În Bucureștii de altădată, Constantin Bacalbașa povestea ce belea putea să fie pentru bucureștenii onorabili acest fost ofițer de cavalerie – „era un fel de teroare a Bucureștilor”.

„Gașca” lui Isvoranu avea tot felul de personaje mai mult sau mai puțin pitorești, printre care fiul politicianului și generalului Christian Tell și un tenor, „cu o statură herculeană, foarte puternic și foarte frumos bărbat” și care își folosea vocea în strigăte de pierde-vară.

Constantin Bacalbașa povestea:

„Om de lume, de altfel, însă un chefliu de întâia forță, avea banda lui cunoscută și temută. Când intra prin locurile de petrecere, mai ales prin localurile de noapte și prin grădinile din afară de oraș, era îngrijorare. La cea dintâi supărare, Ionel Isvoranu sărea la bătaie cu întreaga lui companie. Nimeni nu putea să i se împotrivească, fiindcă Ionel Isvoranu, pe lângă prestigiul invincibilității lui, adăuga numărul, forța organizată, o mare îndrăzneală și o grozavă agerime în luptă”.

Spectacolul de la Opera Italiană

Era celebru în tot Bucureștiul cu isprăvile lui ce se citau „cu duzinele”, fiindcă Isvoranu era extrem de ocupat în a face tărăboi și a atrage atenția publică. Și reușea cum nu se poate mai bine, căci nu era săptămână în care să nu se discute de încă o „izbândă” de-a lui. Una dintre cele mai vestite a fost „spectactolul” dat la Opera Italiană.

„Din diferite motive foarte copilărești”, scria cu eleganță Constantin Bacalbașa, Isvoranu și banda lui nu au lăsat o primadonă să cânte (gura lumii spunea că aceasta l-a respins pe ofițer, iar orgoliul acestuia nu putea accepta așa ceva).

De câte ori aceasta apărea pe scenă, Isvoranu și băieții lui din trupă începeau să fluiere, să strige și reprezentația nu putea avea loc din cauza zgomotelor pe care le produceau energic. Până la urmă, poliția a trebuit să intervină.

Anii ’30, Cafeneaua Corso | Fotograf: Spirescu | Sursa: Avangarda fotografilor din București, Ana Iacob / Muzeul Municipiului București

Bătaie ca-n teatru

La următoarea reprezentație, prefectul a postat în holul teatrului zeci de polițiști și în jurul clădirii stăteau zeci de jandarmi călare.

„Sala teatrului era plină. Când primadona apăru pe scenă, o furtună de fluierături izbucni din sală. Atunci poliția interveni și o crâncenă bătaie începu.”

Tenorul cel frumos avea și plete, de care l-au apucat doi jandarmi și numai așa au putut să-l domolească. Ca să-și scape pielea, bravul Isvoranu a fugit și s-a ascuns în benoarul (loja de la parter) fostei neveste.

Duelul și burta lui Fănuță

De cele mai multe ori polițiștii erau nevoiți să intervină pentru a pune capăt scandalurilor – în urma unei dispute, nestăpânitul Isvoranu l-a provocat la duel pe maiorul Fănuță. Scena a fost povestită în amintirile sale de dr. C. D. Severeanu, cel care a asistat la duelul dintre Isvoranu și polițist.

Pe un ger de crăpau pietrele, într-un loc din pădurea Băneasa, cei doi, fiecare echipat cu o sabie, s-au întâlnit. Aprigul Isvoranu i-a dat adversarului o lovitură ce i-a făcut acestuia o tăietură serioasă lângă abdomen, fără să-i fie însă atinse organele interne, ceea ce l-ar fi ucis pe loc pe bietul maior.

Cum a confirmat dr. Severeanu, în acea zi, polițistul a fost scăpat de la moarte sigură doar de burta lui mare.

Teatrul Național și cofetăria Fialkovsky | Sursa: Bucureștii vechi, Constantin Moisil / Colecția Academiei Române

Distracții de coconaș

Una dintre „plăcerile favorite” ale lui Isvoranu, povestea Constantin Bacalbașa, „era să iasă seara pe Podul Mogoșoaiei și… să se lege de femei, cum se spune în limbajul popular”:

„Câteodată, lua scaune de la cofetăria Fialkovsky, le ducea până pe trotuarul Podului Mogoșoaiei (Calea Victoriei), chema câțiva vânzători de ziare pe care îi comanda, și le da ordin să ridice poalele femeilor care treceau. Și, cum pe vremea aceea, cocote erau puține, cele mai multe victime ale acestor agresiuni erau femei măritate, femei care de multe ori erau chiar la brațul bărbaților. Dar cine îndrăznea să se opună lui Ionel Isvoranu?”

Tot ca distracție, mai avea și obiceiul să-i strige pe vânzători cu numele unor miniștri de atunci, iar pe oameni politici îi ironiza și le dădea numele vânzătorilor de ziare.

Piața Teatrului, la cumpăna între secolul al XIX-lea și al XX-lea | Sursa: Album general al României, Alex. Antoniu

„Și vremea are, în mersul ei înainte, victorii morale”

După o astfel de tinerețe, sfârșitul i-a fost pe măsură. După ce i-a adus la disperare și pe țăranii de pe moșia lui, aceștia, ajunși la capătul renumitei lor răbdări, i-au luat cu asalt conacul unde Isvoranu se adăpostise.

„Isvoranu era crud, dar era brav; s-a baricadat și s-a apărat împușcând în mulțime, dar țărănimea înfuriată a spart ușile și l-a sfâșiat.”

Când dorobanții din Slatina plecați să-l scape de furia țăranilor au ajuns la moșia lui de la Izvoarele din Olt, Ionel Isvoranu fusese omorât de săteni de o jumătate de oră. Avea în jur de 30 de ani.

„Când îmi amintesc de epoca aceea și când mă gândesc cum ca faptele lui Isvoranu, care astăzi ar ridica presa și întreaga opinie publică, pe vremea aceea erau privite ca inocente petreceri ale unui cuconaș, nu pot să nu spun că, oricare ar fi ticăloșia oamenilor, vremea are, în mersul ei înainte, victorii morale pe care le prețuim numai când ne uităm înapoi”, încheia Constantin Bacalbașa.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

  1. Adi G.

    12 noiembrie

    Deci trecutul a fost mult mai negru decat prezentul..nu ca asta ar fi roz.Roz e,dar pentru unii,nu spui care,dar ii cam stiti..

  2. Monu Mircea

    26 noiembrie

    Fotografia cu explicaţia „Anii ’30, Cafeneaua Corso” are datarea greşită!… Clădirea în care se afla cafeneaua respectivă este Palatul „Anker” (de la numele unei societăţi de asigurări vieneză, care a finanţat construirea sa), aşa cum rezultase din prima etapă – se ştie că a fost construit în două etape. În prima etapă, 1888-1889, clădirea din imagine, în echer, cu o latură pe str. Benjamin Franklin, iar cu cealaltă pe Calea Victoriei, mai retrasă de la stradă, cu vreo 6 m, pentru a se permite lărgirea carosabilului, la sud fiind lipită de zidul Casei Lahovari, care a fost demolată cam prin 1908, în acelaşi scop, de lărgire a Căii Victoriei. A doua etapă, 1915-1916, s-a construit aripa sudică a Palatului „Anker”, cu o latură pe Calea Victoriei, în continuarea celei existente, o mică latură oblică spre Piaţa Regele Carol I şi o altă latură, cu orientare vest-est, pe str. Clemenţei, la capătul său vestic, căruia, cu vreo 10 ani în urmă, fusese schimbat traseul, de la str. Vamei, în faţa Fundaţiei Universitare „Carol I” (clădirea din etapa I, 1891-1893, aripa sudică, cu o latură pe str. Vămii şi cu cealaltă, pe str. Clemenţei), la Calea Victoriei, mărginind la sud Casa Lahovari… Deci, dacă fotografia ar fi din anii ’30, palatul ar trebui să fie mai lung, să aibă trei cupole, nu doar una, să nu mai existe Casa Lahovari !… În plus, mai există două argumente: 1) se vede un tramvai cu cai pe str. Benjamin Franklin – se ştie că tramvaiul cu cai a fost scos din circulaţie în anul 1929 ; 2) la mansardă, în capătul estic al laturii de pe str. Franklin a Palatului „Anker” se vede firma „SPIRESCU” – era un atelier fotografic, care nu mai exista acolo în anii ’30.
    Nu ştiu din ce an este fotografia, dar am văzut o poză făcută dintr-un unghi puţin diferit, în anul 1906, în care la mansardă nu exista firma „SPIRESCU” – deci, ar fi din perioada 1890-1905 (cam largă perioada, ar trebui să căutaţi date despre studioul fotografic „Spirescu”)!… Am văzut fotografia unei cărţi poştale ilustrate, expediate în 29/VI/1899, în care, pe acoperişul mansardei nu mai apărea firma „SPIRESCU”, ceea ce restrânge perioada posibilă în care a fost realizată fotografia: 1890-1899, presupunând că respectiva carte poştală fusese tipărită în 1899, dar e posibil să fi fost tipărită cu 1-2 ani mai devreme!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.