Editia de Dimineata

Un eveniment copleșitor: „Tot omul ce se poate ține pe picioare va asista la acest spectacol măreț”

„Viața lui m-a frapat la fel de mult ca și opera sa. Iar operele lui mă transportă, mă înalță. De ce era un așa de mare om? Pentru că era și un om de bine.”

În noaptea de 15 mai 1885, Victor Hugo a suferit o congestie pulmonară, iar o săptămână mai târziu, la 22 mai, a încetat din viață. Avea 83 de ani.

„Peste tot se vorbea numai de moartea poetului”

În mai puțin de o oră, ziarele cu ediție de seară au răspândit vestea morții lui Victor Hugo. La Presse scria:

Întreaga populație aflase trista veste. Emoția era generală, pe bulevarde, în cafenele, peste tot se vorbea numai de moartea poetului.

Testamentul

Cu câțiva ani înainte, în 1881, Victor Hugo și-a întocmit testamentul, în care menționa că dona Bibliotecii naționale tot ceea ce a scris sau desenat. În urma lui, menționa în testament, lăsa o fiică bolnavă și doi nepoți (copiii celui de-al doilea fiu al său, Charles, decedat în 1871).

S-a asigurat că fiica va avea lună de lună banii necesari pentru îngrijiri, iar nepoții moșteneau tot ceea ce i-a aparținut. Nu a uitat-o nici pe soția lui Charles, care a primit o rentă anuală și viageră de 12.000 de franci.

După moartea lui Hugo, în cele mai multe jurnale au apărut ample articole despre poetul, romancierul și dramaturgul francez | Dreapta sus: portret Victor Hugo, fotografie: Nadar (Gaspard-Félix Tournachon)

„Adevăr, lumină, dreptate…”

Dincolo de exprimarea dorințelor legate de avere, Victor Hugo a transmis prin testamentul lui un mesaj, un crez:

Dumnezeu. Sufletul. Responsabilitatea. Această noțiune triplă îi este suficientă omului. Mie mi-a fost suficientă. Este adevărata religie. Am trăit în ea. Mor în ea. Adevăr, lumină, dreptate, conștiință, acesta este Dumnezeu. Deus, Dies…

[…]

Voi închide ochiul terestru; dar ochiul spiritual va rămâne deschis, mai mare ca niciodată.

„Doresc să fiu dus la cimitir cu un dric al săracilor”

În august 1883, într-un codicil a menționat:

Donez cincizeci de mii de franci săracilor din Paris. Doresc să fiu dus la cimitir cu un dric al săracilor. Refuz rugăciunile bisericilor, cer o rugăciune tuturor sufletelor. Eu cred în Dumnezeu.

Cu toate că a dorit o ceremonie simplă, la 31 mai sicriul lui a fost așezat sub Arcul de Triumf, iar a doua zi, în ziua de 1 iunie, sute de mii de persoane (un milion apare menționat în unele ziare ale vremii, în altele – 2 milioane; potrivit unor date demografice oficiale, la 1886 Parisul avea în jur de 2,26 milioane locuitori) l-au condus pe ultimul lui drum pământesc. Dricul a fost unul modest, destinat săracilor, așa cum a dorit.


„Se gîndea la măreţia şi la prezenţa lui Dumnezeu; la veşnicia viitoare, straniu mister; şi la veşnicia trecută, mister şi mai straniu; la toate infiniturile care se desfăşurau sub ochii săi în toate direcţiile; şi, fără să caute să înţeleagă înţelesul, privea. Nu-l cerceta pe Dumnezeu, se lăsa uluit de el. Urmărea aceste minunate ciocniri dintre atomi, care dau formă materiei, dezvăluie energiile, creează individualităţile în unitate, proporţiile în întindere, ceea ce nu se poate număra în infinit şi, prin lumină, face să se nască frumuseţea.

Aceste ciocniri se ivesc şi dispar fără încetare. Ele sînt viaţa şi moartea.”

Victor Hugo, Mizerabilii, traducere de Lucia Demetrius și Tudor Măinescu, Editura Univers, 1985


Funeraliile lui Victor Hugo, 31 mai 1885, la Arcul de Triumf | Neurdein Frères / Wikipedia, domeniu public

„Tot Parisul e în picioare de ieri dimineață”

Aflat la Paris, Vasile Alecsandri îi scria lui Alexandru Papadopol Calimah, la 1 iunie 1885:

Astăzi este înmormântarea lui Victor Hugo. Sicriul său este așezat sub Arcul de triumf de l’Étoile. Tot Parisul e în picioare de ieri dimineață și negreșit, tot omul ce se poate ține pe picioare va asista la acest spectacol măreț. Îți închipui toată populația Moldovei adunată la un loc? Iată aspectul ce are să prezinte Parisul toată ziua de azi.

„Închipuiește-ți toată populația Valahiei adunată la un loc”

La 2 iunie, Vasile Alecsandri i-a trimis și lui Iacob Negruzzi impresii despre înmormântarea lui Victor Hugo:

Eri a fost importanta înmormântare a lui Victor Hugo; tot Parisul era în picioare. Închipuiește-ți toată populația Valahiei adunată la un loc. Defilarea corporațiilor și armatei a început la 11 și jumătate și a ținut până la 5 după-amiază. Numărul coroanelor nu se știe, dar se presupune că au costat un milion și jumătate. Studenții români au depus și ei o coroană pe sicriul expus sub Arcul de triumf. […]

Îmi pare foarte rău că delegația Academiei voastre nu s-a gândit a trimite o depeșă de condoleanțe familiei marelui poet.

Sicriul lui Victor Hugo a fost depus la Pantheon, monument unde se află rămășițele mai multor oameni de seamă, printre care scriitori, oameni de știință, politicieni. Aproape fiecare oraș din Franța are o stradă care îi poartă numele.

Funeraliile lui Victor Hugo, 1 iunie 1885 | Fonds photographique Léon et Lévy / Wikipedia, domeniu public

„Și iată teribila veste!”

Mare admiratoare a operei literare a lui Victor Hugo, la 22 mai 1885, Iulia Hașdeu, atunci în vârstă de 15 ani, i-a scris din Paris tatălui său, Bogdan:

Victor Hugo a murit astăzi, la ora unu și jumătate după amiază, la vârsta de 83 de ani, trei luni și patru zile.

Și iată teribila veste! Iată ceea ce consternează, copleșind întregul Paris, toată Franța, ceea ce emoționează Europa și lumea: Victor Hugo este mort!

Eu, eu sunt abătută, sunt consternată; citind pe prima pagina a jurnalului, încadrată de doliu în litere negre, groase și lugubre, aceste cuvinte: «Victor Hugo e mort! O mare lumină se stinge!», am simțit un pumnal în piept. Chiar și acum când îți scriu, dragă tată, penița îmi tremură în mână, mă simt chinuită și încerc în zadar să plâng. Oh! Nu se plânge în asemenea dureri!

Ah! Ce glorie! N-am putut niciodată să văd nimic mai presus de acest om. Viața lui m-a frapat la fel de mult ca și opera sa. Iar operele lui mă transportă, mă înalță. De ce era un așa de mare om? Pentru că era și un om de bine. În cealaltă zi – alaltăieri – am început să plâng ca o nebună înțelegând extrema gravitate a bolii lui, și mama, care e și ea destul de tristă, mi-a spus ca să mă consoleze că a murit bătrân și plin de glorie. Nu contează, am răspuns eu, datorăm o lacrimă celui care de atâtea ori v-a făcut să plângeți pentru alții. Și mama a fost obligată să mă lase să plâng.

Cât mi-aș fi dorit să-l văd măcar o dată! Aș fi păstrat toată viața imaginea lui sacră în inima mea. Dar, pentru că această supremă fericire mi-a fost refuzată, vreau cel puțin ca amintirea lui să nu mă părăsească niciodată. Mi-ar plăcea la nebunie să-i trimit o coroană!

A murit Victor Hugo! Nu-mi pot reveni. Nu pot înțelege această moarte; nu, pur și simplu, nu pot.

Buna seara tată, nu sunt în stare să scriu altceva în acest moment.

După trei ani, Iulia s-a stins din viață.


„Bucuria pe care o dăruim altora, departe de a se micşora, ca tot ceea ce se răsfrînge, se întoarce spre noi şi mai vie.”

Victor Hugo, Mizerabilii, traducere de Lucia Demetrius și Tudor Măinescu, Editura Univers, 1985


Funeraliile lui Victor Hugo, 1 iunie 1885 | Sursa: France Bleu

„Pe când geniul lui Victor Hugo era contestat…”

În numărul din iunie 1885, Iacob Negruzzi scria în Convorbiri literare despre trecerea în neființă a lui Victor Hugo și prezenta, în câteva rânduri, influența pe care a avut-o opera lui Hugo asupra literaturii române.

„Este știut că renașterea noastră intelectuală de la începutul secolului se datorește mai ales atingerii ce am avut-o cu literatura franceză”, scria Negruzzi. După cum menționa, „în admirarea sa pentru marele poet francez ce s-a stins astăzi, primul care a căutat să-l facă cunoscut publicului român a fost Constantin (Costache) Negruzzi”:

Între anii 1830 – 1840, pe când geniul lui Victor Hugo era contestat, Constantin Negruzzi a tradus în versuri toate baladele lui, în număr de cincisprezece, păstrând cu scrupulozitate metrul original.


„Ce lucru minunat să fii iubit! Nu există decît un singur lucru mai minunat: să iubeşti! Inima, trecînd prin iubire, devine eroică. Nu mai e alcătuită decît din puritate. Nu se mai reazemă decît pe ceea ce e mare şi înalt. În ea nu poate încolţi nici un gînd nevrednic, cum nu pot creşte urzici pe un gheţar. Sufletul înalt şi senin, neatins de patimi şi emoţii josnice, care domină viaţa şi umbrele lumii acesteia, nebuniile, minciunile, urile, vanităţile, mizeriile, locuieşte în albastrul cerului şi nu mai simte decît zguduirile adînci şi subterane ale destinului, aşa cum culmea munţilor simte cutremurele de pămînt.

Soarele s-ar stinge dacă n-ar mai iubi nimeni.”

Victor Hugo, Mizerabilii, traducere de Lucia Demetrius și Tudor Măinescu, Editura Univers, 1985


Exit mobile version