4 decembrie 2020, 23:15

Un pas și încă o palmă domnească. Măsurători de altădată

Nici în părțile noastre, nici în lumea greco-romană, n-au putut lipsi acele unități de măsură exprimate prin dimensiunile corpului omenesc. Degetul, palma, cotul, pasul apar, în chip spontan, în toate civilizațiile orientale și mediteraneene ca o necesitate absolută, izvorând din însăși dezvoltarea relațiilor de producție.

În ampla lucrare Cum măsurau strămoșii. Metrologia medievală pe teritoriul României, publicată în 1971, Nicolae Stoicescu (1924 – 1999) – un cunoscut medievist care a realizat mai mult studii cu privire la organizarea administrativă a țărilor române – a prezentat pentru prima dată „cele aproape o sută de unități de măsurat folosite de poporul român de-a lungul evului mediu până la introducerea sistemului metric de măsuri și greutăți”. Acest sistem a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1866, în România, iar în Transilvania – după zece ani.

Grecii care venit de peste mări și au construit orașe pontice pe țărmul de apus al Mării Negre au adus și sistemul lor de măsurători din Milet | Imagine: Cetatea Histria, județul Constanța, Dobrogea, una dintre așezările întemeiate de ei | Credit foto: Mira Kaliani

Măsura și greutatea grecilor

Grecii din Milet care au întemeiat colonii pe țărmul de apus al Mării Negre au adus cu ei și un sistem organizat de măsuri și greutăți. Fiecare centru urban necesita o măsurare a terenului, delimitat cu zone unde se construiau diferite clădiri publice, religioase și administrative, dar și locuințe. La fel, împărțirea terenurilor agricole se făcea după anumite măsurători.

Cu toate că nu există dovezi, menționa Nicolae Stoicescu în lucrarea lui, „indiferent cât de mică a putut fi la început «moșia» orașelor pontice, putem fi siguri că atât la Histria, cât și la Callatis sau Tomis s-a aplicat sistemul de măsurători folosit la Milet sau la Megara”.

Sistemul era întemeiat pe măsurarea empirică, cea cu mâna sau cu piciorul. Terenurile urbane și agricole, dar și distanțele dintre două locuri, așezări, erau indicate, așa cum apare în texte antice grecești: «mers de o zi».

În expediția lui, navigatorul și exploratorul grec Scylax din Carianda nota: „de la intrarea în pont și până la (fluviul) Istros trei zile și trei nopți”.

Măsurarea ogoarelor a fost făcută de greci cu „o atenție deosebită”. Ei au folosit piciorul, unitate de măsură preluată și de romani.

„Este evident că, pe măsura adâncirii contactului dintre lumea greacă și lumea geto-dacică, acest sistem a depășit limitele teritoriale ale vechilor noastre colonii pontice – Histria și Callatis în primul rând –, pătrunzând și în teritoriul triburilor geto-dace din dreapta și stânga Dunării”, scria Nicolae Stoicescu.

Palmele lui Șerban Cantacuzino (a) și Constantin Brâncoveanu (b) | Sursa imagine: Nicolae Stoicescu, Cum măsurau strămoșii. Metrologia medievală pe teritoriul României, 1971

„Poronci” și palme domnești

În perioada feudală, poporul român a folosit un sistem de măsuri „destul de dezvoltat și unitar în comparație cu acelea ale statelor vecine”. Cele mai multe măsuri folosite pentru lungime și distanțe – pasul, palma, cotul, degetul –, la fel ca cele pentru greutăți sau suprafețe – sunt cuvinte de origine latină, dovadă că au fost moștenite de la romani. Toate aceste unități de măsură aveau însă mărimi diferite de la o regiune la alta.

Primele încercări de reglementare a măsurilor datează din secolul al XVII-lea. În Moldova, au fost făcute în timpul domniei lui Vasile Lupu (a domnit de două ori, între aprilie 1634 – 13 aprilie 1653 și 8 mai 1653 – 16 iulie 1653). În Țara Românească, în vremea lui Șerban Cantacuzino (domnitor între anii 1678 – 1688), a fost stabilită lungimea stânjenului – numit stânjenul lui Șerban vodă – folosit de cele mai multe ori până la 1866 când a fost introdus în România sistemul metric.

În Muntenia, după moartea lui Șerban Cantacuzino, pe tron a venit Constantin Brâncoveanu. Acesta a încercat să stabilească reguli clare ale măsurilor de lungime – în acea perioadă, pământul era stăpânit în special în devălmășie și s-au înmulțit situațiile în care fiecare își alegea cum dorea „hotărnicirea”.

Asemenea lucruri se întâmplau în acele vremuri și în Moldova, iar istoricul Gheorghe Ghibănescu (1864 – 1936) amintea de ele într-un articol apărut în 1902, 100 de palme domnești:

„Ca să pună capăt abuzurilor cu hotărniciile, domnia a simțit nevoia să pună cot și stânjen domnesc în vistieria țării, să-l sape pe turnul lui sfântul Nicolae cel domnesc și să dea poronci pentru o dreaptă măsură, atâta cât se putea cere de la vechile măsuri, sprijinite pe palmă, pe pas și pe funii”.

Controale domnești

Din perioada feudală, există document în care se consemna că Alexandru Mavrocordat (domn al Moldovei între anii 1782 – 1785) ieșea „în mare taină din palat”, „precum obișnuia domnii din vechi”, pentru a controla greutățile negustorilor; cei prinși că „furau la cântar” erau pedepsiți. Aceste controale însă nu erau făcute de dragul poporului, ci doar pentru ca domnitorul și dregătorii lui de seamă să obțină venituri cât mai mari.

Cum, în regiuni, existau diferențe între mărimi, boierimea, avidă de înavuțire, le-a falsificat și, în acest fel, a luat în stăpânire și mai mult pământ – spre nemulțumirea țăranilor obligați astfel la dijme și mai mari.

Alexandru Ioan Cuza; în timpul domniei lui s-a elaborat sistemul metric. În Principatele Române a fost introdus în 1866. | Sursă imagine: Wikiwand

Proiectul Ghica și „învăluelile”

În timpul generalului rus Pavel Kiseleff (Kisseleff, 1788 – 1872), când în Țara Românească și Moldova era administrația militară rusă, s-a înființat o comisie a „îndestulării și îndreptării cumpenilor și măsurilor”, ce avea misiunea de „a unifica măsurile în tot Principatul”.

După cinci ani și după modelul francez, Mihail Ghica (arheolog, 1794 – 1850) a făcut un proiect pentru introducerea sistemului metric și în Țara Românească – proiect care nu s-a realizat. În raportul lui, nota:

„Fiecare știe cât de nestatornice sunt măsurile în țara aceasta și câte învălueli se pricinuesc dintr-aceasta. Pentru ca să se pună un hotar prigonirilor între proprietari și să se lumineze stăpânirea de starea firească a acestei țări, este vremea a se așeza și măsurile pe temeiuri mai statornice”.

Obșteasca Adunare a țării dezbătut proiectul și l-a respins pe motiv că „locuitorii, fiind obișnuiți cu măsurile vechi, noile măsuri vor aduce «împiedecare și învălmășală»”.

Introducerea sistemului metric este un alt merit al domnitorului Alexandru Ioan Cuza (primul domnitor al Principatelor Române, între ianuarie 1859 – februarie 1866). Legea pentru adoptarea sistemului metric a fost prezentată în Parlament de Mihail Kogălniceanu și semnată de Alexandru Ioan Cuza. A intrat în vigoare la 1 ianuarie 1866

Pe lângă activitățile lui cunoscute. Spiru Haret a lucrat și ca inginer hotarnic | Sursa: Wikipedia

Inginerii hotarnici. La sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, hotărniciile de moșii – se măsurau moșiile și se stabileau hotarele lor – erau făcute de ingineri hotarnici. Unul dintre aceștia a fost și Spiru Haret. Despre această activitate în care s-a implicat din 1879, a publicat mai multe lucrări.

Un cot, o palmă, un pumn…

„Primele măsuri de lungime folosite de oameni au fost acelea care erau la îndemâna oricui, și anume unele părți ale corpului omenesc: cotul (distanța dintre cot și degete), palma, pumnul, latul de palmă, degetul sau distanța dintre picioare în timpul mersului (pasul)”, scria Nicolae Stoicescu în studiul Cum măsurau strămoșii. Metrologia medievală pe teritoriul României.

Cea mai veche măsură de lungime cunoscută este pasul; urmează stânjenul și derivatele lui – palma, degetul, linia, piciorul, țolul – și alte măsuri mici. Prăjina, echivalentă cu circa cinci – șapte metri, s-a folosit pentru măsurarea suprafețelor.

La început a fost pasul… | Sursa: Pixabay

„Cât loc cuprinde omul cu picerele umblând”

Ca măsură de lungime, pasul este o moștenire din vremea romanilor. La origine, era egal cu „distanța dintre picioare în timpul mersului obișnuit”. Sau cum scria boierul cărturar Iordache Golescu: „Cât loc cuprinde omul cu picerele umblând… ce dă obște să socotești a fi dă doaă palme și jumătate”. Ceea ce înseamnă ceva mai mult decât o jumătate de metru.

Din 1519, când a fost amintit într-un document din Țara Românească, și până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pasul apare menționat deseori ca măsură de lungime – în special în zona rurală, pentru măsurarea pământului; la orașe, s-a folosit, mai ales din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, stânjenul. În funcție de zone, pasul era egal cu „trei sferturi de stânjen” sau putea avea „jumătate de stânjen”.

În Moldova, pasul apare menționat prima dată într-un document de la 1470, apoi e înscris în sute de documente când „pământurile se măsurau”.

Oamenii din Transilvania au folosit însă mai rar pasul pentru a măsura lungimile. Într-un document din 1389, se menționează că „un eleșteu avea o lungime de 100 de pași”.

Obișnuințele vechi se schimbă greu

Chiar și după introducerea sistemului metric, în 1866, oamenii au continuat mult timp să măsoare lungimile așa cum au fost obișnuiți: cu pasul. Într-un sondaj din 1878, se arăta că „oamenii măsoară mai obișnuit cu pasul, considerând doi pași buni un stânjen” – astfel, pasul avea aproape un metru. Uneori, ca o obișnuință transmisă mereu și mereu de generații, se folosește și azi. La urma urmei, este oricând la îndemâna omului.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.