23 septembrie 2020, 19:32

Un popor nobil, bun și fericit. Paștele Blajinilor, sărbătoare la hotarul dintre două lumi

„Eu am să-ți spun matale, duduie, o altă poveste adevărată… În cele din urmă zile din Săptămâna Patimilor, este în sat la noi un obicei. Când pregătim aluatul pentru pască și cozonaci, alegem gălbenușul și albușul ouălor și strângem deoparte cojile. 

Trimitem pe o fetiță, dintre cele care ne dau ajutor, să ducă acele coji de ouă și să le deie drumul pe pârâu. Puhoiul de primăvară duce acele găoci ca pe niște luntrișoare. 

Când s-aprind făcliile Învierii, toate pâraiele care poartă găocile de ouă pe lumea asta curg pe tărâmul celălalt într-o apă mai mare. Acea apă le poartă nouă zile printre pustietăți până într-un loc unde hălăduiește un neam părăsit: poporul blajinilor. 

Când ajung găocile acolo, oamenii din acel ținut înțeleg că, pe lumea asta, s-a sărbătorit Învierea Domnului și o serbează și ei, mai târziu, în lunea de după Duminica Tomei. Află, duduie dragă, că și noi, cei de la Șipote, suntem ca blajinii aceia; încă nu ne-au venit semnele din cealaltă lume, unde ai trăit mata.”

În 1935, Mihail Sadoveanu a publicat Paștile blajinilor, de unde este și fragmentul de mai sus, un roman ce nu a avut succes la public, despre care istoricul literar Șerban Cioculescu spunea că e o „naivă istorioară sămănătoristă, ce poate reține atenția doar pentru relatarea obiceiului care dă titlul romanului”. 

 

„Nu știu când sunt Paștile, decât numai când văd coji de ouă…” | Credit foto: Mira Kaliani

 

Cei care trăiesc „ascunși de minciunoasa viață ce o ducem noi” 

Într-un număr al revistei Șezătoarea, Mihai Lupescu i-a descris și el pe blajini, din poveștile auzite: 

„…sunt un soi de oameni care trăiesc pe lângă apa Sâmbetei la marginea pământului, ascunși de lumea noastră, ascunși de minciunoasa viață ce o ducem noi. Cum vor fi ei: nalți ori mici, proști ori cuminți, diștepți ori nu, nu se știe, se spune că-s oameni supuși, ascultători, plecați întru Domnul, religioși și buni la inimă. 

De le-ai zice orice, nu se supără. Ei postesc mult. Nu știu când sunt Paștile, decât numai când văd coji de ouă, lucru ce face pe gospodinele românce ca, la Paște, cojile de ouă să le zvârle pe ape curgătoare…”

 

Nobili și virtuoși

Istoricul și geograful Ludwig Adolf Staufe-Simiginowicz (1832 – 1897), cărturar german care a trăit în Bucovina, a cunoscut obiceiul și a scris despre poporul blajinilor, cărora le spunea rachmani, „de la gura râurilor bucovinene”. 

El nota: „Rachmanii sunt de un caracter nobil și excelează prin toate virtuțile. În rangul ființelor, stau ei între zei și oameni”. Din poveștile auzite, cine nu ținea serbarea blajinilor, era ajuns de „mânia cerului”.

 

Oamenii cei buni și fericiți dintr-o țară îndepărtată

Povești despre Paștele Blajinilor, numiți și rocmani, rogmani, rochmani, rohmani, rachmani, au fost culese de etnograful Simion Florea Marian, „de la români din cele mai multe părți ale Bucovinei”, și tot le-a inclus în cartea Sărbătorile la români

Legende despre blajini – cuvânt din slava veche ce înseamnă „fericit”, „bun”, „blând, „ascultător” – și Paștele lor (numit și Paștele Morților), există și în Maramureș, Bucovina, Moldova și anumite zone din Transilvania. 

Blajinii au fost imaginați ca „un neam tare bun de oameni”, creștini, „înstrăinați cu totul de alte popoare”. Ei nu fac „stricăciune nimănui și nimenea nu-i supără nici pe ei”. În unele legende, blajinii sunt în jumătatea de sus oameni, în jumătatea de jos pești, în altele sunt descriși ca ”titirezi, adică pitici”. 

Blajinii locuiesc „într-o țară îndepărtată”, însă „cum se numește țara aceea și în care parte de lume se află ea, nimeni nu știe cu siguranță”. 

Totuși, imaginarul uman le-a atribuit diferite locuri unde ar putea să trăiască un popor atât de diferit: lângă apele cele mari, în care se revarsă toate râurile, pâraiele și pârâiașele; într-o pustietate foarte mare de pe țărmul mării; în ostroavele mărilor; „sub pământ pe cea lume, unde sunt orașe și sate, ca la noi”; la hotar cu Raiul, într-o țară unde este întotdeauna cald.

Se pot afla și într-o țară „foarte îndepărtată de la răsărit”, în niște „închisori mari, unde se închid creștinii pe viață, și fiindcă în închisorile acelea n-are cine să le spună când sunt Paștile”, doar când văd de la ferestrele acelor închisori plutind pe apă găoci de ouă află că e din nou sărbătoare. 

Nu trăiesc în case, fiindcă nu au, ci „sub umbra pomilor, umblă goi și se hrănesc din poamele pustiului”. 

Comunicarea dintre cele două lumi – Coji de ouă puse pe apă curgătoare pentru a vesti blajinilor că Paștele a sosit | AIEF, Colecţia Dobrocult (Alba, jud.Tulcea, 1996) | Sursă imagine: Dicționar de mitologie română, Ion Ghinoiu

 

Blajini – incapabili de a face rău

„Reprezentări mitice ale oamenilor primordiali, ale moşilor şi strămoşilor, celebrate primăvara […] blajinii trăiesc la hotarul dintre lumea de aici şi lumea de dincolo, pe malurile Apei Sâmbetei, la vărsarea acesteia în Sorbul Pământului sau chiar sub pământ. Ei ar fi urmași direcţi ai lui Adam şi Eva, ar fi luat parte la facerea lumii, ar sprijini Pământul”, scrie etnograful Ion Ghinoiu. 

Sunt „credincioşi, buni la suflet, blânzi şi înţelepţi, incapabili de a face rău, duc o viaţă austeră, cu posturi severe”, „niște oameni foarte buni, evlavioși și blajini”, de unde li s-a dat și numele.

Își petrec zilele în rugăciuni, de aceea se spune despre ei că sunt feriți de păcate, că „sunt sfinți și, după moarte, merg de-a dreptul în rai”.

Își duc traiul separat, femeile cu femeile, bărbații cu bărbații, și se întâlnesc o singură dată pe an, de sărbătoarea Paștelui, când petrec câteva zile împreună, pentru a procrea și, tot în acea perioadă, părinții își căsătoresc copiii, după care se despart până când primesc din nou vestea că a sosit Paștele.

 

Paștele Blajinilor, ospăț al celor vii cu cei morți, binecuvântarea ofrandelor | Viorica Croitoru Capbun, Răzvan Ciucă (Slobozia Mare, Republica Moldova) | Sursă imagine: Dicționar de mitologie română, Ion Ghinoiu

 

Cojile de ouă – modul de comunicare între două lumi diferite

„Cojile de ouă întrebuințate la Paști se strâng și apoi se dau pe o apă curgătoare, crezându-se că ele la 40 de zile ajung la rohamani, care apoi trăiesc din ele”, scria folcloristul Artur Gorovei în culegerea lui cu credințe și superstiții pe care le-a adunat la începutul secolului al XX-lea de prin sate românești.

Se spune că postul Paștelui ținea la blajini zece săptămâni; „mai pe urmă însă, văzând Dumnezeu că prea mulți dintre ei mor din pricina acestui post, l-a scurtat și a lăsat să fie numai de opt săptămâni”. 

O altă poveste spune că, de fapt, ei postesc tot anul și, dacă n-ar vedea plutind pe ape găoci de ouă roșii și albe, „n-ar serba nicicând Paștile, pentru că în alt chip niciodată nu știu când pică Paștile”.

Așa se face că toate femeile din Bucovina, dorind ca blajinii să se bucure și ei de această sărbătoare și să aibă și ei ceva să se înfrupte, obișnuiesc să strângă cojile ouălor, chiar și de la cele albe, folosite la prepararea diferitelor copturi, prăjituri și mâncăruri tradiționale de Paște, mai ales pe cele folosite la pască, cât și la cele roșii, și le păstrează într-un vas. 

În sâmbăta Paștelui, după ce au terminat de copt toată pasca și alte copturi, „după ce au strâns și dereticat prin case”, iau acele coji și le aruncă pe o apă curgătoare. Plutind, acestea vor fi duse în țara rocmanilor și le vor da acestora vestea că e timpul să sărbătorească și ei Paștele.

Despre femeia care nu strângea găocile de ouă la un loc și nu se ducea să le arunce pe o apă curgătoare se spunea că săvârșea un păcat foarte mare.

Cojile sunt duse de apele curgătoare, ajung apoi în apa sâmbetei și aceasta le poartă până în țara blajinilor – unii spun că ajung după o săptămână, în Duminica Tomii (Tomei), alții – în a treia săptămână după Paște sau chiar mai târziu, pe la Rusalii. Cei mai mulți însă spun că romanii serbează Paștele în ziua de luni, după Duminica Tomii.

Atunci când văd acele găoci „în țara lor”, știu că ceilalți creștini au serbat deja Paștele și atunci serbează și ei și se înfruptă din ele, pentru că, ajunse acolo ouăle se fac din nou întregi, iar dintr-un ou se ospătează douăsprezece suflete de blajini.

În unele așezări, femeile țineau și ele Paștele Blajinilor, o zi în care ieșeau prin „lunci și dumbrăvi, cu fel de fel de mâncăruri și băuturi, precum pască, ouă roșii, miei fripți, rachiu fiert cu miere și vin”. Cele mai avute aduceau și lăutari și toată ziua o petreceau cu veselie. Bărbații nu serbau această zi, dar nu ieșeau nici la muncile câmpului.

În multe locuri a rămas obiceiul ca, de Paștile Blajinilor, oamenii să meargă în cimitire să pună pe morminte ofrande (ouă roșii, pască, cozonac și flori), să bocească morţii, să împartă pomeni, să facă libaţiuni, să întindă mese festive în cimitir, lângă biserică, sau în câmp, la iarbă verde.

Mătcălăul. Ritualul înfrățirii avea loc în grădină, de obicei sub un măr înflorit | Credit foto: Mira Kaliani

 

Mătcălăul, frumosul și nemuritorul june

În Banat și în unele așezări din Transilvania, în ziua de luni după Duminica Tomii, exista un vechi obicei numit Mătcălău – cuvânt de origine maghiară, ce înseamnă iubită, logodnică. 

În Sărbătorile la români, Simion Florea Marian scria:

„Mătcălăul, după credința românilor din Banat, e o ființă parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi. Mătcălăul e frate mai mic cu Paștile.” Se mai numește și Paștile mici și este sărbătorit de cei mai mulți în ziua de luni după Duminica Tomii.

Bărbații nu lucrau la câmp, iar fetele și femeile nu torceau, nu coseau, nu țeseau. 

Fetele și băieții se adunau în acea zi, schimbau între ei ouă roșii și se prindeau frați și surori de cruce – de aceea sărbătoarea se mai numea și înfărtățit. După ceremonialul legământului, băieții își spuneau unul altuia fârtat, iar fetele se numeau una pe alta – surată.

 

Surse principale: Revista „Șezătoarea”; „Basme populare din Bucovina”, Ludwig Adolf Staufe-Simiginowicz; „Credinți și superstiții ale poporului român”, Artur Gorovei; „Sărbătorile la români”, Tudor Pamfile; „Sărbătorile la români”, Simion Florea Marian; „Sărbători și obiceiuri românești”, Ion Ghinoiu; „Dicționar de mitologie romănă”, Ion Ghinoiu, „Paștile Blajinilor”, Mihail Sadoveanu 

Foto Cover: © Mira Kaliani


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.