25 iulie 2022, 11:00

Un semn de rău augur: Când soarele e „mânios pe oameni și se ascunde”

„În general, eclipsa se înfățișează drept vestitoarea unor perturbări de dimensiunea cataclismelor ce au loc la sfârșitul unui ciclu și necesită o intervenție sau un act de compensație ori penitență, în vederea venirii unui nou ciclu, când va avea loc eliberarea astrului înghițit de monstru.”

O veche poveste românească spune că soarele și luna erau frați buni „și-și erau dragi ca ochii din cap unul altuia, dar numai până când soarele a trimis la tată-său s-o ceară pe lună. Lunii atâta i-a trebuit să afle că îndată i-a picat soarele urât. N-a vrut să fie «cumnățică fraților și noră părinților». Iar când soarele a spus că el va trece peste oprirea părinților și voia lunii, luna i-a răspuns: «Decât așa, mai bine să mă mănânce racii și peștii mărilor!»”

Povestirea se încheie amintind că, „de atunci și până astăzi, soarele trimite în toată luna racii și peștii mărilor, de mănâncă pe soră-sa”. Acesta e considerată una dintre poveștile prin care poporul își explica diferitele fenomene ce aveau loc în fiecare lună, dar și „întunecimile”, adică eclipsele.

„Eclipsa este considerată aproape în toată lumea drept un eveniment dramatic pentru că însemnă dispariția sau acoperirea trecătoare a luminii unui astru.” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant) | Nicholas Roerich, Eclipsa, 1939

„Un eveniment dramatic”

Pentru cele mai multe dintre vechile civilizații semnele ce apăreau pe cer, de la comete la eclipse, erau „semne rele”, prin urmare le priveau cu teamă.

În Dicționar de simboluri, publicat în 1969, Jean Chevalier și Alain Gheerbrant scriau:

Eclipsa este considerată aproape în toată lumea drept un eveniment dramatic pentru că înseamnă dispariția sau acoperirea trecătoare a luminii unui astru. Este un semn de rău augur ce anunță întâmplări nefaste; așa stau lucrurile în Egiptul antic, în China…

[…]

Se stabilește adesea o legătură între eclipse și moarte, fiind vorba de moartea astrului respectiv, despre care se spune că este înghițit de un monstru.

[…]

La chinezi, cuvântul «eclipsă» și cuvântul «a mânca» (chi) sunt exprimate prin același semn grafic: luna este «mâncată» de o broască râioasă.

Yin și yang, întuneric și lumină

Tot în China antică, notau cei doi autori francezi, se considera că această „dereglare cosmică” era determinată de o „dereglare microcosmică”, și anume „de desfrâul împăraților sau al soțiilor lor”. Atunci „principiul yang (masculin, lumină) era dominat de principiul yin (feminin, întuneric)”.

În astfel de situații, „se cuvine să se vină în ajutorul astrului aflat în pericol ori dispărut – punct de vedere împărtășit pe scară largă – restabilindu-se echilibrul cosmic prin refacerea echilibrului pământesc (așezându-i, de pildă, pe supuși într-un careu)”.

Se trăgeau atunci săgeți spre cer, fie împotriva „monstrului devorator”, fie, cum a notat Marcel Granet, etnograf francez, în La civilisation chinoise, 1929, „în semn de ofrandă”.

După o altă tradiție, recentă, „dar nu prea convingătoare”, după cum menționau Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, se trăgea chiar împotriva lunii (yin) care „eclipsa soarele” (yang)”.

„Ceremonii observate în fiecare provincie și fiecare oraș din China, în timpul unei eclipse” | Litografie publicată în volumul The History of China and India, de Julia Corner, 1847

Când soarele și luna „nu s-au întâlnit armonios”

Din vremuri îndepărtate, astronomii au încercat să prezică eclipsele. În China antică, aceștia erau angajați de împărat și aveau misiunea de a urmări toate semnele cerești și să le explice apoi împăratului.

Prima mențiune documentară despre o eclipsă în China se regăsește în lucrarea clasică Shu Ching. Într-un articol se menționează că, în istoria Chinei, au fost înregistrate 920 de eclipse de soare, dintre care doar șapte au fost greșite și nu au avut loc.

Despre acea primă eclipsă, în care anul nu era amintit, textul spunea: „În prima zi din ultima lună de toamnă soarele și luna nu s-au întâlnit armonios în Fang. Cei fără vedere băteau tobele, ofițerii inferiori galopau, oamenii de rând alergau în jur”.

Legenda lui Ho și Hi, astronomii bețivi

O legendă povestește despre astronomii regali Ho și Hi care, beți fiind, le-a scăpat să prezică o eclipsă. Împăratul a fost furios, pentru că, din această cauză, nu au fost trase săgeți spre dragon care putea să devoreze soarele. Legenda spune că soarele a supraviețuit eclipsei, însă nu și cei doi astronomi care, pentru neglijența lor, și-au pierdut capetele.

„Vestitoarea unor perturbări de dimensiunea cataclismelor”

Jean Chevalier și Alain Gheerbrant comentau:

În general, eclipsa se înfățișează drept vestitoarea unor perturbări de dimensiunea cataclismelor ce au loc la sfârșitul unui ciclu și necesită o intervenție sau un act de compensație ori penitență, în vederea venirii unui nou ciclu, când va avea loc eliberarea astrului înghițit de monstru.

Când soarele era „mânios pe oameni”

În străvechiul Peru, eclipsele erau socotite „drept un semn de rău augur” și se dădeau patru explicații pentru acestea. „Printre semnele care ar fi anunțat venirea spaniolilor și prăbușirea imperiului Inca se numeră și o eclipsă de soare”, notau Jean Chevalier și Alain Gheerbrant.

Astfel, eclipsele puteau avea loc deoarece, potrivit unor credințe străvechi, „un monstru, jaguar sau șarpe, înghițea soarele”; sau astrul „era bolnav și murea”; ori pentru că soarele „era mânios pe oameni și se ascundea”; sau, după o altă credință străveche, „se împlinea teogamia, nunta rituală dintre soare și lună”.

„O eclipsă de soare este o luptă între vârcolaci și soare, de aceea, îndată ce văd acest fenomen, fac zgomot și împușcă mereu mereu pentru a alunga pe acești vârcolaci…” (Ignaz von Born) | Credit foto: Randy McGuire / Pixabay

„Fac zgomot și împușcă mereu mereu”

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, mineralogul austriac Ignaz von Born scria despre locuitori din Banat și Transilvania, că toate fenemenele sau efectele unor cauze pe care nu le puteau înțelege erau privite „ca fapte supranaturale”. În volumul publicat în 1774, în care sunt incluse și însemnările din aceste călătorii, nota:

O eclipsă de soare este o luptă între vârcolaci și soare, de aceea, îndată ce văd acest fenomen, fac zgomot și împușcă mereu pentru a alunga pe acești vârcolaci care, dacă ar învinge și ar mânca soarele, ar arunca lumea într-un întuneric veșnic.

O eclipsă din 1793 la Iași: „Soarele nu s-a întunecat însă complet”

În Efemeride, volum în care sunt cuprinse însemnări din perioada 1789 – 1797, Panaghiotis Kodrikas (1762 – 1827), fost secretar domnesc în Principatele române, nota în ziua de 25 august 1793: „La Iași s-a produs o eclipsă de soare vizibilă în zona Moldovei; după ora șase a zilei a început discul soarelui să se acopere și să progreseze până la 6 și ¾, când soarele a rămas cu forma unei semilune; după aceasta a început să se lumineze de jur împrejur, până când discul Lunii a apărut în centrul discului solar; soarele nu s-a întunecat însă complet”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol