19 iunie 2022, 14:40

Un spectacol emoționant: „Plângeau pietrile și chiar verdeața era în doliu”

„În fiecare stație de gară se vedeau venind valuri de țărani îmbrăcați în pitoreștile lor costume, bărbați, femei, copii, bătrâni; unii erau călare, alții îngrămădiți în mici căruțe, cei mai mulți însă veniseră pe jos.”

„Înhumarea lui Cuza a avut câte ceva din ritualurile domestice, din ceremoniile oficiale ale puterii, dar și din funeraliile de opoziție”, afirma istoricul Andi Mihalache.

Acest ceremonial „mixt” a cuprins „toate onorurile cuvenite unui fost conducător, îngăduind chiar și acele inovații care personalizau defunctul și dădeau evenimentului o încărcătură emoțională mai mare”, completa istoricul.

„Voluntariatul lor, o probă a recunoștinței”

Văduva și partizanii dispărutului au hotărât, „în cele din urmă, elementele care trebuiau să contureze memoria mortului, în acord cu valorile comunitare și cu experiențele trăite împreună”, scria Andi Mihalache:

Transportarea sicriului de la gara Ruginoasa până la biserică a fost făcută cu ajutorul a șase țărani și șase proprietari. În plus, pe durata celor două zile cât corpul a stat acolo, pentru a primi omagiul românilor, garda de onoare a fost asigurată de doi țărani și doi militari.

Mult mai mulți aveau să vină la înmormântare, martorii estimând numărul curioșilor la circa 30.000: se stimula în mod evident implicarea oamenilor de rând, sugerându-se că voluntariatul lor era o probă a recunoștinței față de Alexandru Cuza, un prilej de a-l consacra drept unul dintre eroii în care societatea românească începea să se recunoască.

Portret al lui Alexandru Ioan Cuza realizat de Mișu Popp | Muzeul de Artă Brașov

„Simplu și acoperit cu flori”

Corpul neînsuflețit al primului domnitor al Principatelor Unite a fost îmbrăcat în costum civil, „așa cum plecase din palat în noaptea complotului”.

Înainte ca sicriul cu trupul neînsuflețit al fostului domnitor să fie transportat în țară, a fost depus la capela cimitirului din Heidelberg. La o slujbă ce a avut loc acolo, un jurnalist a remarcat simplitatea întregului decor funerar și a relatat, așa cum a citat istoricul Andi Mihalache:

… în centrul bisericii se afla, pe o mică înălțime, sicriul deschis, simplu și acoperit cu flori: într-însul zăcea mortul îmbrăcat în frac negru; pe învelitoarea de catifea, care acoperea partea de jos a corpului, se vedea evanghelia și o cruce.

„O imensă durere”

Le Monde illustré, un apreciat jurnal francez în epocă, a relatat într-un articol semnat E.A.S., despre funeraliile lui Alexandru Cuza; mai mult, a publicat și o ilustrație a evenimentului, după un desen de Gabriel Bordèse.

„Moartea lui a produs în România o imensă durere. […] Din toate colțurile țării, în ciuda zelului desfășurat de jandarmii prințului de Hohenzollern, țăranii au lăsat muncile lor și au venit să salute trecerea sicriului în care se afla eliberatorul lor” scria în Le Monde illustré.

Alexandru Ioan Cuza | Fototeca MNIR, via Galeria portretelor

„S-a produs în mulțime o explozie răvășitoare de durere”

Semnatarul articolului povestea:

Am plecat, alături de câțiva jurnaliști, pentru a asista la funeraliile prințului și am putut vedea un spectacol emoționant în care o națiune întreagă îl plângea pe prințul înlăturat de la tron care le-a condus într-un mod atât de fericit destinele.

La Cernăuți, în Bucovina, mică provincie românească ce aparține Austriei, a avut loc primul serviciu religios, chiar pe peronul gării, în fața vagonului funebru deschis pentru acest moment. La plecarea din Suceava, frontiera cu România, în fiecare stație de gară se vedeau venind valuri de țărani îmbrăcați în pitoreștile lor costume, bărbați, femei, copii, bătrâni; unii erau călare, alții îngrămădiți în mici căruțe, cei mai mulți însă veniseră pe jos.

Un serviciu religios a avut loc în fiecare stație unde se oprea trenul. De la trecerea frontierei în România, sicriul a fost însoțit și de un episcop care recita, alături de alți preoți, rugăciuni pentru cei morți și toți psalmodiau cântece funebre specifice liturghiei românești.

Când ceremonia se încheia, țăranii rupeau cordoanele de soldați însărcinați să-i păzească, invadau calea ferată și, ridicându-se unii pe alții, urcau în vagonul decorat cu frunziș, pentru a săruta cu pioșenie sicriul dezrobitorului lor.

Aceste scene emoționante au avut loc la fiecare oprire, până la Ruginoasa, unde se află proprietatea prințului defunct și unde urmau să fie depuse rămășițele sale pământești.

Nu exagerez cu nimic dacă apreciez la peste zece mii numărul celor care au înțesat gara. Trupe ale armatei au fost trimise la Ruginoasa pentru a-i aduce defunctului onorurile militare.

Oprirea trenului a fost salutată cu salve de artilerie și însoțită de muzica unui regiment.

Prințesa Cuza, în ținută de văduvă, a dorit să asiste la sosirea trenului unde se afla trupul neînsuflețit al soțului său; ea mergea în fruntea unui sobor de preoți condus de mitropolit și asistat de episcopi.

În momentul în care sicriul a fost luat pe brațele țăranilor care l-au transportat la biserică, s-a produs în mulțime o explozie răvășitoare de durere, imposibil de descris. Murmure de jale se auzeau din toate părțile, lacrimile curgeau pe toate chipurile; am zice că sicriul unui tată a fost primit de copiii săi și acesta este, într-adevăr, numele popular pe care țăranii români obișnuiau să îl folosească pentru prințul defunct.

După tradiția românească, sicriul, transportat la biserică, a fost descoperit și corpul neînsuflețit al prințului, îmbălsămat de un medic din Heidelberg, expus venerației celor care i-au rămas devotați.

La picioarele sale, pe perne, se aflau decorațiile, pălăria, sabia și epoleții.

Timp de două zile, biserica din Ruginoasa a fost asaltată de mulțimea de țărani care veneau necontenit pentru a săruta mâna celui mort.

Am văzut mame care își atingeau copiii de sicriu, țărani simpli care îngenuncheau și priveau cu un aer aprig chipul palid al mortului, în timp ce o lacrimă le brăzda fața arsă de soare; am văzut femei care plângeau cu suspine și bătrâni care tremurau din cauza vârstei înaintate și care aveau nevoie de sprijin, dar care au venit să îngenuncheze în fața binefăcătorului lor. Ce dovadă mai grăitoare a unei domnii decât această durere exprimată de un întreg popor!

În ziua înmormântării, sicriul a fost amplasat sub un cort când a avut loc ultimul serviciu religios și s-au rostit mai multe discursuri.

Într-o improvizație elevată, domnul Mihail Kogălniceanu a amintit binefacerile făcute de defunct și, la sfârșit, în câteva cuvinte emoționante, i-a adresat un ultim rămas bun. Întreaga asistență a izbucnit în plânsete, până atunci stăpânite, căci oratorul a fost un ecou fidel al celor 30.000 de români care se aflau în jurul sicriului într-o tăcută contemplare.

Funeraliile lui Alexandru Cuza, Ruginoasa, mai 1873 | Ilustrație din Le Monde illustré

„Totul era simţământ, totul pornea din animă”

„Plângeau pietrile și chiar verdeața era în doliu”, scria în Trompeta Carpaților, iar într-o altă publicație a vremii se relata:

… vedeai la mormântul lui Cuza Vodă uă ceremoniă organisată de òmeni liberi din tóte unghiurile unei ţerre; vedeai un popor întreg, în doliu, trecând peste tóte pedecele puse de administraţiune şi venind să-şi exprime regretele pentru acestă colossale perdere şi să verse uă lacrimă pre mormântul aceluia de la care ţine totul. Nimic artificiale nu se vedea aici: totul era simţământ, totul pornea din animă, şi nici-uă-dată doliul unui popor n-a oferit un spectacul mai imposant şi mai sublimu decât în acestă dzi de funerariu.

„Greşelile nu-i mai aparţineau în mod special”

Istoricul Andi Mihalache scria că „moartea îl scotea pe Cuza de sub incidenţa criteriilor după care fusese judecat până atunci”:

I se găseau merite personale, în timp ce greşelile nu-i mai aparţineau în mod special, fiind atribuite contextului, responsabilităţii colective.

Decesul îl deculpabiliza întrucâtva, înlocuind istoria exactă, completă şi controversată a faptelor sale cu memoria selectivă, cosmetizată a succeselor şi calităţilor care îi asigurau admiraţia urmaşilor. […]

Moartea răpea un individ, dar restaura imaginea de sine a comunităţii, greşelile ei politice nemaifiind definite ca eşecuri sau trădări ci ca suferinţe colective, ca momente de cumpănă, iar cu timpul chiar ca merite.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol