Site icon Editia de Dimineata

Un spectacol străvechi: „Cei ce joacă parcă nici nu ating pământul și parcă zboară în văzduh”

„Jucau călușarii, cu pălăriile împodobite și zdrângănei la picioare, străvechiul și impresionantul joc al călușului.”

În Dicționar universal al limbei române, publicat de Lazăr Șăineanu în 1896, despre călușari se spune că este o „ceată de vreo 12 flăcăi jucători, cu clopoței la picioare, cari, în săptămâna Rusaliilor, merg prin sate săltând un joc tradițional”. Se mai menționează că vine de la cuvântul „căluș” (unul dintre sensuri, cal mic), „după săriturile jocului lor”.

Cuza și călușarii

În Cuza Vodă în tradiția populară, folcloristul Vasile Adăscăliței scria că acesta „iubea muzica și dansul popular” și nota una dintre multele povestiri ce circulau despre domnitor:

A fost văzut „singur pe strada Berzei din București”, înconjurat de 12 călușari care jucau în jurul lui. Cuza „stătea în mijlocul lor, privindu-i cu dragoste”, iar la sfârșit, i-a răsplătit cu câte un galben.

Magdalena Rădulescu, Dansul călușarilor, 1960

„În toată vremea aceasta ei nu dorm altundeva decât sub acoperișul bisericii”

Între jocurile moldovenești, Dimitrie Cantemir amintea, în Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae, titlul original, lucrare scrisă în limba latină între anii 1714 și 1716), de „încă alte câteva, aproape un eres, care trebuie alcătuite din numerele fără soț 7, 9 și 11”:

Jucătorii se numesc “călușari”, se adună o dată pe an și se îmbracă în straie femeiești. În cap își pun cunună împletită din pelin și împodobită cu flori; vorbesc ca femeile și, ca să nu se cunoască, își acoperă obrazul cu pânză albă. Toți au în mână câte o sabie fără teacă, cu care ar tăia îndată pe oricine ar cuteza să le dezvelească obrazul. Puterea aceasta le-a dat-o o datină veche, așa că nici nu pot să fie trași la judecată, când omoară pe cineva în acest chip.

Căpetenia cetei se numește stariț, al doilea primicer, care are datoria să întrebe ce fel de joc poftește starițul, iar pe urmă îl spune el în taină jucătorilor, ca nu cumva norodul să audă numele jocului mai înainte de a-l vedea cu ochii. Căci ei au peste o sută de jocuri felurite și câteva așa de meșteșugite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul și parcă zboară în văzduh. În felul acesta petrec în jocuri necontenite cele zece zile între Înălțarea la cer a lui Hristos și sărbătoarea Rusaliilor și străbat toate târgurile și satele jucând și sărind.

În toată vremea aceasta ei nu dorm altundeva decât sub acoperișul bisericii și zic că, dacă ar dormi într-alt loc, i-ar căzni de îndată strigoaicele.

Dacă o ceată de acestea de călușari întâlnește în drum alta, atunci trebuie să se lupte între ele. Ceata biruită se dă în lături din fața celeilalte și, după ce fac învoieli de pace, ceata biruită este supusă celeilalte cete vreme de nouă ani. Dacă vreunul este omorât într-o astfel de încăierare, nu se îngăduie judecată și nici judecătorul nu întreabă cine a savârșit fapta. Cine a fost primit într-o asemenea ceată trebuie să vină de fiecare dată, vreme de nouă ani, în aceeași ceată; dacă lipsește, ceilalți zic că îl căznesc duhuri rele și strigoaicele.

Căluşar din Arad, începutul secol XX / Imagine: domeniu public

Leacuri și descântece de iele

Despre călușarii bănățeni se spunea că obișnuiau să poarte leuștean, „ca buruiană de leac, pentru că, se crede, este plăcut miluitelor (ielelor), fiind, în același timp, și leacul cel mai bun împotriva răului provocat de ele”, scria Romulus Antonescu în Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești.

„Atâta putere are credința până și în farmece”

„Cei nenorociți de iele”, se zicea, se pot vindeca „numai prin descântece de iele și prin jocul călușarilor”, nota etnologul Ovidiu Bîrlea. În credința poporului, bolile cauzate de Rusalii aveau leac numai prin „puterea dansului călușarilor” și doar în acele zile. Dimitrie Cantemir scria:

Norodul lesne crezător pune pe sama călușarilor puterea de a izgoni boli îndelungate. Vindecarea o fac în acest chip: bolnavul îl culcă la pământ, iar călușarii încep să sară și, la un loc știut al cântecului, îl calcă, unul după altul, pe cel lungit la pământ începând de la cap și până la călcâie; la urmă îi mormăie la urechi câteva vorbe alcătuite într-adins și poruncesc boalei să slăbească. După ce au făcut aceasta de trei ori în trei zile, lucrul nădăjduit se dobândește de obicei și cele mai grele boli, care s-au împotrivit lungă vreme meșteșugului doftoricesc, se vindecă în acest chip, cu puțină osteneală. Atâta putere are credința până și în farmece.

Magdalena Rădulescu, Călușari, 1978

„Cu pălării împodobite și zdrângănei la picioare”

De la Târgul Moșilor, nu lipseau călușarii. Constantin C. Giurescu în Istoria Bucureștiului scria: „Jucau călușarii, cu pălăriile împodobite și zdrângănei la picioare, străvechiul și impresionantul joc al călușului.”

Istoricul George Potra, în volumului Din Bucureștii de altădată, îi amintea: „În toiul sărbătorii, jucau călușarii, frumos îmbrăcați în costum național și împodobiți cu panglica tricolor și cu clopoței și zurgălăi la picioare”.

„Călușarii dau Moșilor coloritul lor de sărbătoare populară”

Despre călușari și străvechiul lor dans lor au scris și regele Carol I și regina Elisabeta.

„Călușarii, dansatorii în costum național, dau Moșilor coloritul lor de sărbătoare populară”, a notat în jurnalul său regele Carol I care a vizitat la 13 iunie 1867 pentru prima dată celebrul bâlci al Bucureștiului.

„În norii groși de praf se stârnește deodată dansul călușarilor”

Regina Elisabeta i-a urmărit tot la Târgul Moșilor și a povestit :

Și în mijlocul larmei, al harababurii, al strigătelor, al splendorii de culori, printre urși și uriași, în norii groși de praf se stârnește deodată dansul «călușarilor». Acesta este un vechi dans românesc, provenit din vechile dansuri în cinstea lui Saturnus, «de care ciobanii căutau să-l ascundă pe cel care-i fusese răpit, pe Jupiter, pentru ca Saturnus să nu-l poată devora așa cum și-a devorat ceilalți copii».

Dansatorii îmbrăcați în alb, cu clopoței la picioare, sar într-un mod absolut sălbatic. Ei se pregătesc cu săptămâni înainte ca să poată suporta un asemenea efort de la Paști până la Rusalii. Au drept conducător al horei un scripcar, și unul dintre ei comandă, punând degetul la gură, făcându-i pe ceilalți să tacă și amenințându-i cu bățul în caz că vorbesc: Saturnus nu trebuie să afle de la ei unde-i de găsit fiul lui.”

Călușar, ilustrație de Mihu Vulcănescu din volumul Mitologie română, 1985, de Romulus Vulcănescu

„Datini consacrate sărbătorilor solstițiale și echinocțiale”

Despre originea călușarilor au fost enunțate mai multe teorii, „una latină, alta greacă și alta tracă”, scria Romulus Vulcănescu și a notat că argumentele ce susțin originea tracă sunt „cele mai plauzibile”. Dincolo de a fi fi doar un „spectacol complex, de origine străveche”, este „o datină mitologică complexă”, afirma etnologul. Acesta explica:

Călușarii, în tot ceea ce s-a scris și se va mai scrie despre ei, oferă mitologiei române o problematică cu rezonanțe profunde în istoria culturii populare, a etnoiatriei, a filozofiei etnice, a etnomuzicologiei și etnocoregrafiei de asemenea.

[…]

Numele datinii de căluș (în Transilvania), de călușari (în Muntenia și Oltenia), de căluceni (în Moldova) interesează în mod deosebit deoarece prin el putem ajunge la esența datinii care stă la baza spectacolului coregrafic actual al călușarilor, care înainte de toate este una mitologică.

[…]

… călușarii fac parte dintr-un ciclu de datini consacrate sărbătorilor solstițiale și echinocțiale, având ca temă centrală caii solari, care se găsesc în opoziție cu caii infernali.

Așa cum amintea etnograful, „datina călușarilor deschide și închide zilele Rusaliilor”.

Exit mobile version