Editia de Dimineata

Un vestitor al luminii: „La auzul primului cântat de cocoş dispar toate duhurile rele”

„Pentru a afla diferite momente ale zilei şi nopţii, oamenii observau Soarele şi Luna, stelele şi planetele. Din păcate aştrii nu pot fi observaţi întotdeauna din cauza timpului noros…”

Din vremuri străvechi, oamenii stăteau cu ochii pe cer, priveau Soare, Lună, stele, ca să afle, scria etnograful Ion Ghinoiu, diferitele momente ale zilei și nopții. Cum aștrii erau uneori și ascunși de nori, de cețuri dese și diferite alte fenomene, fără instrumente de măsurat, poziția lor pe bolta cerească era apreciată de om cu aproximație.

Din vremuri străvechi, omul a căutat „un orologiu terestru mai apropiat” (Ion Ghinoiu) | Sighișoara, Turnul cu Ceas | Credit foto: Mira Kaliani

Cât mai aproape de ogradă

Atunci omul a înțeles că avea nevoie de „un orologiu terestru mai apropiat şi mai uşor de observat care să indice diviziuni repetabile ale timpului diurn”.

Nu i-a luat mult timp și nici „nu era nevoie de prea mare spirit de observaţie” ca să constate că păsările, în special, se comportau diferit în anumite momente ale zilei şi ale nopţii, explica Ion Ghinoiu și detalia:

În loc să-şi bată capul pentru a crea o maşinărie de măsurat timpul, omul a căutat mai întâi în natură organisme vii care să-l informeze despre scurgerea vremii. Din motive practice, acest orologiu natural era de dorit să fie cât mai aproape de locuinţa şi gospodăria omului; trebuia găsit printre animalele şi păsările domestice.

La răsărit, Ohara Koson, c 1912

„Alesul” multor popoare

„Surprinzător”, nota Ion Ghinoiu, și totuși, mai deloc surprinzător, „cu mii de ani în urmă, popoare aflate în diferite colţuri ale lumii au ales acelaşi orologiu: cocoşul”.

Oștile din perioada antică și cea medievală aveau întotdeauna un cocoș care le dădea vestea când era timpul să se schimbe santinelele. Un asemenea rol avea și cocoșul păstorilor români pe care aceștia îl aveau la stânele carpatice:

Având darul de a cânta în preajma miezului nopţii, moment de cumpănă, de confruntare a spiritelor bune cu cele rele, poporul l-a pus paznic la hotarul dintre forţele malefice şi cele benefice.

După cântatul lui, spiritele necurate îşi pierdeau puterea, se ascundeau pentru a intra din nou în acţiune, în noaptea următoare.

Cântecul cocoşului simboliza trecerea momentului critic şi anunţa victoria Soarelui şi a luminii asupra nopţii şi întunericului. El anunţa nu numai orele nopţii, ci şi curăţirea spaţiului nocturn de forţele ostile omului.

Cu puteri magice

Cocoșul din basme are puteri magice, el poate să-i aducă stăpânului „bogății nemaivăzute”, să-l sfătuiască pe Făt-Frumos iar pe Ileana Cosânzeană să o anunțe dacă zmeul era prin preajmă:

Atmosfera enigmatică creată în jurul cocoşului, datorită faptului că acesta cântă la miezul nopţii şi la hotarul timpului diurn (noapte-zi), a fost folosită în diferite practici magice.

Astăzi continuă să joace rol ritual la înmormântare (cocoşul dat de pomană peste sicriu sau peste mormânt) şi, uneori, în ceremonialul nunţii (aducerea cocoşului fript la masa cea mare simboliza apropierea zorilor, moment când invitaţii trebuiau să se ridice şi să plece).

La stână | Credit foto: Mira Kaliani

Un simbol solar

Asociat bărbăției şi curajului în luptă, predominanței principiului masculin, în mitologiile lumii, cocoşul este un simbol solar. El întruchipează lumina, cu toate valențele ei cosmice şi spirituale, scria Ivan Evseev în Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale:

În Grecia antică, el este atributul zeilor solari, în mod special al lui Apollo. În Cartagina antică, în mazdeismul persan, la vechii slavi sau la indienii pueblo din America, cocoşul (mai ales cel alb), este o pasăre a luminii, care prin cântecul său vesteşte zămislirea Aurorei.

În simbolistica creştină, cocoşul semnifică lumina şi inteligența supremă ce vin de la Dumnezeu; el apare, totodată, ca o emblemă a lui Isus Hristos.
[…]
Ca vestitor al luminii ce vine să risipească întunericul nopții, cocoşul este considerat duşman redutabil al tuturor forțelor întunericului. În credințele românilor (ca şi ale altor popoare), la auzul primului cântat de cocoş dispar toate duhurile rele; dracii, strigoii, ştimele, vârcolacii etc.

Prezența cocoşului «purifică» şi «sacralizează» orice loc, îl sustrage de sub incidența haoticului şi aleatorului, transformându-l într-un «spațiu cultural».

Locul unde cocoșul nu cântă

De altfel, în bocetele româneşti, infernul – lumea întunericului, a umbrelor – este acel loc „unde cocoşul nu cântă”.

În descântecele vechi de deochi, boala era alungată în locuri „necurate”, unde această pasăre lipsește: „Fugi, deochi, / Dintre ochi… / Să te duci, iar duci, / Unde popa / Nu toacă, / Unde fata / Nu joacă, Unde cocoş nu cântă”.

Cocoșul de pe Turnul cu Ceas din Sighișoara indică vremea. Vântul îl rotește și oamenii află dacă va ploua (va ninge, după anotimp) sau dacă va fi vreme bună. Când ajungeți la Sighișoara și vedeți ciocul cocoșului de pe Turnul cu Ceas îndreptat spre cetate, înseamnă că va fi timp frumos.

Apărător și prevestitor

Văzut ca vietate apotropaică, i s-au atribuit puteri miraculoase, de „apărător atât împotriva spiritelor rele, cât şi împotriva bolilor de tot felul”.

Pe turlele bisericilor, se vede deoseori efigia lui, simbol al veghii sufletului „în adăstarea sosirii Duhului, a zămislirii Marii Aurore”. Augural, a fost integrat în „marea familie a simbolurilor timpurilor și devenirii”, cel care prevestește fapte viitoare.

La chinezi, semnul ki indică atât «noțiunea de cocoş», cât şi pe cea de «bun augur». Uneori, el poate fi şi prevestitor al unor evenimente funeste; de pildă, se crede că el poate să anunțe moartea cuiva.

Cu darul cunoașterii

Imaginea simbolică a cocoșului „apocaliptic” se regăsește și în Peisaj transcendent de Lucian Blaga: „Cocoşi apocaliptici tot strigă, / tot strigă din sate româneşti, / Fântânele nopții / deschid ochii s-asculte / întunecatele veşti”.

Ca multe alte simboluri zoomorfe, explica Ivan Evseev, cocoșul a fost „învestit cu darul cunoașterii secretelor vieții și morții”:

De aceea, el îndeplineşte şi rolul unui animal psihopomp. În această dialectică a inversiunii simbolului, bazată pe comutarea polilor opuşi (viață – moarte, lumină – întuneric, cer – pământ), totuşi predomină fațetele senine şi benefice ale cocoşului mito-folcloric.

Este asociat mai ales forțelor vieții, „întruchipează fertilitatea pământului, fecunditatea oamenilor; este o întrupare a «spiritului grâului»”:

Simbolismul luminos al cocoşului mito-poetic a fost redat într-un chip genial de marele nostru Brâncuşi în al său Cocoş de bronz. Strigătul îndreptat spre cer al acestui cocoş pământean este o chemare a luminii şi totodată un semnal de alarmă împotriva pericolului invadării planetei noastre de forțe străine rațiunii şi ordinii.

Păsări de pe lângă casa omului, pictură de Francis Barlow, 1655

Cântecul de la miezul nopții

„Cocoşul continuă să fie un apreciat barometru meteorologic la îndemâna ţăranului pentru a aprecia timpul ploios sau secetos, vremea geroasă sau moinoasă. Se crede că, prin cântecul lui pe pragul casei, anunţă sosirea musafirilor”, scria Ion Ghinoiu în Zile și mituri.

Cu toate că ceasornicul a pătruns de multă vreme „în cele mai izolate cătune”, „oamenii continuă să se orienteze pe timpul nopţii după cântecul cocoşilor. Aceştia indică cel puţin trei momente principale ale nopţii: miezul nopţii la primul cântat, trei ore înainte de ziuă la al doilea cântat şi crăpatul de ziuă, când cântă mai des (apune grupul de stele numit Găinuşa şi apare Luceafărul de dimineaţă).

„Pentru că numai el aude toaca din cer…”

Din colecția de „credinți și superstiții” adunate de Arthur Gorovei, cocoșul cu toate semnele ce le prevestește nu putea lipsi.

În popor, se spunea că, atunci când cânta cocoșul „iarna, spre sară, va fi ger”, iar dacă, tot în zi de iarnă, „cântă necontenit, apoi se ține de semn că va fi moloșag”, la fel și atunci când cânta înainte de miezul nopții.

Vremea se va schimba când cântă cocoșul „la miazăzi” și dacă „se suie în pătul devreme sara și cântă”. Ziua de se aud cântând mereu, se schimbă vremea.

Oamenii mai credeau că este bine să ai un cocoș negru în ogradă căci pe acolo pe unde a călcat cocoșul „nu se prinde nici un fel de vrajă”. Cocoșul cântă totdeauna la același timp, spunea o vorbă din popor, „pentru că numai el aude toaca din cer”.

Exit mobile version