15 noiembrie 2022, 0:01

„Ca Domn, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toți domnii trecuți au fost răi” – Așa s-a făcut Unirea, Dimitrie Onciul

„Dar înțelepciunea patrioților care atunci conduceau destinele țării a priceput totuși să aducă la îndeplinire, pe temeiul acestei convențiuni, Unirea din 24 ianuarie 1859.”

La 46 de ani de la unirea „celor două țări surori, Țeara Românească și Țeara Moldovei”, în ziua de 24 ianuarie 1905, istoricul Dimitrie Onciul (1856 – 1923) a susținut o conferință la Ateneul Român, în care a subliniat în introducere:

… scris le-a fost, chiar de la începutul lor ca state românești, să fie unite într-o Românie singură și nedespărțită. […]

… cele două țări erau unite prin aceeași origine, prin aceeași limbă și lege, prin aceeași simțire a fiilor lor.

Dimitrie Onciul, Director General al Arhivelor Statului în perioada 1900-1923 | Sursa: Arhivele Naționale ale României, Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale, Colecția Documente Fotografice

„Unde era menit românului creștin să tragă brazdă în țelină”

Istoricul a făcut o scurtă și expresivă prezentare a situației celor două țări, de la începuturile lor pe când, „în frățească unire, muntenii și moldovenii, la întemeierea țărilor lor, gonind de aci pe tătari, ultimele hoarde barbare ce s-au revărsat peste mănoasa câmpie dintre Nistru și Carpați, au luat în stăpânire pământul unde era menit românului creștin să tragă brazdă în țelină, să-și așeze statornic casă și masă, să-și ridice triumfător tron și altar”.

De-a lungul vremurilor, amintea istoricul, „au ținut piept sumeților unguri și poloni care năzuiau să-i supună, și s-au ridicat spre a scutura jugul turcesc în zilele lui Mihai Viteazul, care trecător i-a unit sub sceptrul său”, apoi, „după grele lupte pentru existența lor politică și națională, au înlăturat urgisita domnie a fanarioților…”.

„Concepția de stat a timpurilor mai vechi și împrejurările externe”

Dimitrie Onciul afirma, în ianuarie 1905:

De la întemeierea lor ca state românești, în secolul al XVI-lea, și până la unirea lor într-un singur stat național, acum 46 de ani, conștiința unității naționale a celor două țări surori a ținut vie ideea ce a urmat apoi să înfăptuiască unirea lor.

Dacă totuși Unirea ce a dat ființă României de astăzi nu s-a făcut decât la 1859, cauza era mai întâi în concepția de stat a timpurilor mai vechi, dar mai ales în împrejurările externe.

Mihai Viteazul, cel mai cunoscut portret, realizat de Egidius Sadeler

Istoricul a explicat concepția de stat în evul mediu, potrivit căreia „statul era una cu dinastia”: „La noi, cât timp erau vechile dinastii naționale, Basarabii în Țara Românească, Mușații în Moldova, ideea de stat în ambele Principate era nedespărțită de dinastiile moștenite”.

Exemple pe care le-a ales: Mircea cel Bătrân, domn al Țării Românești, l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga, „dar el nu se gândea să ia el însuși domnia acestei țări, ci el susținea pe moștenitorul legitim al tronului moldovenesc, Alexandru cel Bun”.

La fel a făcut și Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, când l-a detronat în Țara Românească pe Radu cel Frumos: „El puse în domnie și susținea vlăstari de ai dinastiei Basarabilor”.

Dimitrie Onciul a notat în expunerea sa:

Și în Țara Românească, și în Moldova, drepturile moștenite ale dinastiilor, consacrate prin legătura sacrosanctă dintre popor și casa domnitoare, erau considerate deopotrivă ca inviolabile.

[…]

Fiind dată această concepție de stat pe fundament dinastic, unirea celor două principate românești într-un singur stat era exclusă…

„De îndată răsări ideea unirii”

Când dinastia Mușaților la tronul Moldovei se stinse, „de îndată răsări ideea unirii sub dinastia țării surori”, spunea Dimitrie Onciul, amintind de vremelnica unire sub Mihai Viteazul, „cea dintâi manifestare a ideii unității naționale” și, în același timp, „cu el căzută”.

Desființarea dinastiilor însă a dus la „căderea tot mai umilitoare a Principatelor sub jugul turcesc, care, în sfârșit, ne-a adus nedemna domnie a fanarioților cu urmările ce se resimt încă”.

Theodor Aman, unirea Principatelor, 1957

Ani și ani

Mișcarea de la 1821 ce a reușit „desființarea domniei fanariote și a restabilit domniile pământene”, a dat, menționa istoricul, „un nou avânt națiunii”:

Epoca restaurațiunii sub domniile pământene făcu să reînvie ideea Unirii ca un nou soare de lumină și de viață, și ne aduse Unirea din 24 ianuarie 1859.

Prima manifestare a apărut „în epoca de naștere a Regulamentului organic 1829 – 1831”.

Într-un memoriu, „redactat pe la 1829 în Țara Românească, între cele 25 de puncte prezentate, se cerea: „Valahia și Moldova să se împreune și să facă amândouă un prințipat”.

Moldova avea și ea „asemenea aspirațiuni”, iar propunerea a fost agreată „și de guvernul rus”. La redactarea ei, pentru a fi înaintată Curții Imperiale și Obșteștei Adunări, s-a cerut a se prevedea „ca principele acestui nou stat să nu aparțină nici uneia dintre cele trei puteri vecine (Rusia, Austria și Turcia)”. Și în acest fel, „proiectul unirii întâmpină opoziție din partea rusească și fu părăsit”.

„Mințile încă nu erau destul pregătite”

„Ideea Unirii”, spunea Dimitrie Onciul, „aștepta numai momentul oportun pentru realizarea ei”. Istoricul comenta:

Dacă toate inimile patriote tindeau spre idealul național al unirii, mințile încă nu erau destul pregătite pentru atingerea lui. Iar programul național era unirea sub un principe din dinastiile occidentale, nu sub un domn pământean, care nu putea să înlăture pretențiunile numeroșilor competitori la domnie.

Mihail Kogălniceanu | Wikipedia, domeniu public

Cele două „mari piedici”

„Suzeranitatea turcească și protectoratul rusesc” au fost piedicile cele mari pentru „realizarea unirii în sensul programul național”, a notat istoricul și a explicat: „Unirea sub un principe din dinastiile occidentale trebuia mai curând sau mai târziu, să scuture și jugul suzeranității turcești, și cătușele protectoratului rusesc, deopotrivă apăsătoare asupra vieții noastre naționale. Aceasta o prevedeau prea bine și turcii și rușii: de aici opoziția lor contra tendințelor unioniste”.

În ciuda puternicei împotriviri „a marilor puteri înconjurătoare”, nicio „putere omenească din lume nu mai putea să împiedice avântul măreț ce românimea redeșteptată îl luase spre o nouă viață, spre un alt viitor”, spunea Dimitrie Onciul.

„Să avem credință în viitorul nostru!”, scria Mihail Kogălniceanu la 1848, autorul Dorințelor partidei naționale din Moldova, printre care cea mai arzătoare era Unirea Principatelor.

Cele cinci „mari dorințe ale Țării”

În septembrie 1857, „se deschiseră Divanurile ad hoc în ambele principate” și Adunarea Moldovei primi propunerea în care s-au spus „cele întâi și cele mai mari dorințe ale Țării”. Erau cinci:

Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor; Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România; Prinț străin cu moștenirea tronului; Neutralitatea pământului Principatelor; Puterea legiuitoare încredințată unei obștești Adunări.

A doua zi, în Țara Românească, s-au făcut aceleași propuneri. Dimitrie Onciul afirma:

Unirea țărilor surori, proclamată de Divanurile ad hoc în memorabilele zile de 7 și 9 septembrie 1857, era cel mai mare act politic al istoriei noastre ce s-a săvârșit până atunci de la unirea din zilele lui Mihai Viteazul. Era actul de renaștere a României.

Theodor Aman, Proclamarea Unirii din 24 ianuarie 1859

„Nu răspundea nici pe jumătate la dorințele națiunii”

La 19 august 1858, s-a semnat convenția de la Paris în care se menționa: „Principatele vor fi constituite sub denumirea de «Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei», rămânând sub suzeranitatea sultanului și sub garanția colectivă a puterilor contractante. Fiecare Principat va avea un domn ales de Adunare, o Adunarea proprie aleasă pe 7 ani, și guvernul său propiu”.

Dimitrie Onceiul a comentat:

Organizarea impusă Principatelor prin convenția de la Paris nu răspundea nici pe jumătate la dorințele națiunii, formulate de Divanurile ad hoc. Dar înțelepciunea patrioților care atunci conduceau destinele țării a priceput totuși să aducă la îndeplinire, pe temeiul acestei convențiuni, Unirea din 24 ianuarie 1859.

Convenția nu prevedea dacă domnul pe care fiecare Principat avea să-și aleagă trebuia să fie altul în Țara Românească și altul în Moldova. Unioniștii se înțeleseseră deci ca și Țara Românească și Moldova să aleagă pe aceeași persoană.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, 1864, portret de Carol Popp de Szathmary | Wikipedia, domeniu public

Când voința există, calea se găsește

Alegerile au fost fixate pentru ziua de 5 ianuarie 1859. În Moldova s-au prezentat la alegere, cei din Țara Românească au lipsit de la Adunare „spre a aștepta rezultatul alegerii din Iași, și făcură ca ea să-și amâne lucrările până la 24 ianuarie”.

În Adunarea Moldovei, cu unanimitate de voturi exprimate, a fost ales colonelul Alexandru Ioan Cuza. După rezultatul alegerii din Moldova, Mihail Kogălniceanu a ținut o scurtă și memorabilă cuvântare:

Alegându-te pe tine domn în țara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce toată țara dorește: la legi noi, om nou. O, Doamne, mare și frumoasă îți este misia. Constituția din august ne însemnează o epocă nouă, și Măria Ta ești chemat să o deschizi! Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare; iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. Nu uita că, dacă 50 de deputați te-am ales Domn, însă ai să domnești peste două milioane de oameni!

A domnit peste cinci milioane de români, pentru că, la 24 ianuarie 1859, Adunarea Țării Românești l-a ales „cu unanimitate” domn pe Alexandru Ioan Cuza.

„Așa s-a făcut Unirea din 24 ianuarie 1859, acum 46 de ani. Zi măreață, slăvire ție”, încheia istoricul Dimitrie Onciul acea conferință, pe care a numit-o simplu și sugestiv Ianuarie.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol