17 octombrie 2021, 18:44

Valoarea nuanțelor: „Părea că trăiește eternități de vis și de voluptate, pe care grăbiții veacului nu le mai cunosc”

„Și pe urmă sunt bogat: în fiecare zi, am o zi întreagă, care este a mea… Fac ce vreau cu dânsa. O zi întreagă! A mea… De dimineața până seara… Nu mi-o poate lua nimeni… O zi întreagă…”

„O zi din viața mea este întotdeauna un lucru minunat, pentru că sunt foarte fericit de a fi viu… Sunt foarte vesel că trăiesc și ăsta e un lucru la care puțini oameni se gândesc”, mărturisea la 65 de ani scriitorul argentinian Julio Cortázar (26 august 1914 – 12 februarie 1984). Cu vreo 60 de ani înainte, un scriitor francez, cel care a căutat să afle cauzele pentru care ne irosim timpul și viața, afirma că n-ar trebui să avem nevoie de cataclism pentru a iubi viața azi: „Gândiți-vă doar câte proiecte, câte călătorii, câte povești de dragoste ne ascunde ea – viața noastră – de noi, lucruri pe care lenea noastră, mizând pe un viitor sigur, le amână fără încetare”.

Alexandru Vlahuță (5 septembrie 1858 – 19 noiembrie 1919) a știut (și, într-adevăr, a putut o vreme), după mărturisirile făcute, să savureze viața pe îndelete. A știut „să rămână poet în mijlocul înfrigurării contemporane și să trăiască pentru ei și ai lui, cu lumea lui de visuri, cărora le dădea o așa de mare intensitate, încât deveneau realizări”, scria Victor Eftimiu. Acesta l-a cunoscut în anul 1910, în vremea când Vlahuță locuia în București, în palatul funcționarilor publici de la șosea, o amintire „plină de seninătate”, cum menționa Victor Eftimiu.

„… dacă pentru cei mulți pământul este o vale a plângerii, pentru el era și o înflorire de roze. Avea trandafiri în suflet și lumina cu ei și-i risipea ca o cascadă blândă, ca o revărsare bogată, de-a lungul patriarhalelor cerdacuri din pânzele lui Grigorescu.” (Victor Eftimiu) | Stânga: Alexandru Vlahuță, portret de Răzvan Andreescu, 2018 / Dreapta: Muzeul memorial «Alexandru Vlahuță», Dragosloveni, Vrancea; Credit foto: Muzeul memorial «Alexandru Vlahuță», Dragosloveni, Vrancea

„Sunt liber să contemplu peisagiul până’n zare, cât vreau”

La moșia de la Dragoslavele, unde Al. Vlahuță a locuit mulți ani cu familia, zilele curgeau altfel și poetul era liber să mărturisească:

Sunt mulțumit! Am trei mii de pogoane ale mele, în fața casei de la Dragoslavele. Cât vezi cu ochii, totul este al meu, fiindcă sunt liber să contemplu peisagiul până’n zare, cât vreau, de dimineața până seara…

[…]

Și pe urmă sunt bogat: în fiecare zi, am o zi întreagă, care este a mea… Fac ce vreau cu dânsa. O zi întreagă! A mea… De dimineața până seara… Nu mi-o poate lua nimeni… O zi întreagă…

„Cu gesturi lente și armonioase, cu lumini de bunătate”

În memoriile lui, Victor Eftimiu rememora cu duioșie:

… dacă pentru cei mulți pământul este o vale a plângerii, pentru el era și o înflorire de roze. Avea trandafiri în suflet și lumina cu ei și-i risipea ca o cascadă blândă, ca o revărsare bogată, de-a lungul patriarhalelor cerdacuri din pânzele lui Grigorescu.

[…]

În odăile luminoase și primitoare, înduioșate de surâsul blând al doamnei Vlahuță, maestrul trecea liniștit printre oaspeții săi, cu gesturi lente și armonioase, cu lumini de bunătate în privirea pătrunzătoare.

„Ochii lui Vlahuță se încântau de armonia vinului de chihlimbar sau de rubin… Înainte de a aprinde o țigară, o pipăia, îi mângâia silueta fină și elegantă… Se minuna de fenomenul misterios al chibritului care scapără și se aprinde…” (Victor Eftimiu) | Ilustrație stânga: Schweiz/Pixabay / Dreapta: I. L: Caragiale și Alexandru Vlahuță, 1892 || Editat de Mira Kaliani

„Avea ceva dintr-o altă epocă”

Casa de la București a lui Vlahuță, cu ferestre înguste și balcon împodobit cu mușcate de unde se vedeau, jos, copacii șoselei Kiseleff, iar departe, orizontul albastru, „era un colț de de pace și de poezie” și toate încăperile „erau pline de lumina liniștită a depărtărilor”.

Omul acesta, spunea Victor Eftimiu în Evocările lui, „avea ceva dintr-o altă epocă”:

O mare dragoste de viață, adânc înțeleasă și trăită calm se desprindea din toată făptura lui Vlahuță.

Nimic brutal, nimic zgomotos, nimic dizarmonic.

[…]

Era potolit în gesturi și vorba lui era domoală, plină, totuși de o sonoritate catifelată. O energie care nu îmbrăca niciodată forme violente, dar pe care o ghiceai în ochii sumbri, sub fruntea chinuită de gânduri, sub povara părului bogat și negru.

„Cultul amănuntului și al armoniilor intime…”

Detalii și plăceri alese, fine, rafinate, de la lungul ritual în fața unui pahar de vin la cel închinat aprinderii unei țigări:

Epicurean delicat, pricepea valoarea nuanțelor. Asemenea albinei, din cea mai umilă manifestare a vieții, culegea mierea parfumată… Mă uitam la el adesea, în vremea suculentelor ospețe la care veneau Coșbuc, Dobrogeanu-Gherea, St. O. Iosif, Octavian Goga, colo sus, în palatul funcționarilor publici.

Când își turna vin, îl gusta cu toate simțurile. Privea lung paharul gol. Ce elegant obiect de artă, câtă impalpabilă frumusețe doarme într-un pahar gol!

Ochii lui Vlahuță se încântau de armonia vinului de chihlimbar sau de rubin, urcând în cristalul pur și măritându-și culorile cu transparența cupei; prindea, cu amândouă palmele, paharul, și îi savura contactul rotund și proaspăt, cu mâini tremurătoare îl ridica și, cu ochii pe jumătate închiși, cu nările în freamăt, aspira din plin aroma generoasă a licoarei lui Bacchus… Și numai după această senzuală pregătire, sorbea din primul pahar – după ce alții goliseră, pe nerăsuflate, câteva…

Înainte de a aprinde o țigară, o pipăia, îi mângâia silueta fină și elegantă… Se minuna de fenomenul misterios al chibritului care scapără și se aprinde, pâlpâire efemeră a unui fluturaș de foc, minusculă și fermecătoare feerie…

Cel dintâi fum albastru, amestecat cu aburul parfumat al cafelei abia turnate, urca înspre tavan și în împreunarea lor, Vlahuță părea că trăiește eternități de vis și de voluptate, pe care grăbiții veacului nu le mai cunosc, căci au pierdut cultul amănuntului și al armoniilor intime…

„…„proza lui mlădioasă, plină de ritm și de bucurie a simțurilor, în proza lui care se leagănă, coboară și urcă în curbe armonioase, cu grația unei sirene care ar danța în valuri luminoase și pure…” (Victor Eftimiu) | Alexandru Vlahuță; Sursă imagine: Wikipedia, domeniu public / Manuscris, scrisoare; Sursă: cIMeC.ro

„Cu grația unei sirene care ar danța în valuri luminoase și pure”

Pentru cei care nu l-au privit, nici întâlnit vreodată, personalitatea lui Vlahuță este și va trăi de-a pururi în „proza lui mlădioasă, plină de ritm și de bucurie a simțurilor, în proza lui care se leagănă, coboară și urcă în curbe armonioase, cu grația unei sirene care ar danța în valuri luminoase și pure, în cadențe mângâiate și mult liniștitoare”, scria Victor Eftmiu.


Toate fac să te crezi departe de pământ. În această rupere și împrăștiere de valuri peste delta Dobrogei, Dunărea pare c-ar încerca să se ascundă, să fugă de puterea covârșitoare a mării, care o atrage, o cheamă de departe cu strigătul talazurilor ei. De jur împrejur, cât bate ochiul, e o luncă mlăștinoasă, acoperită de papură și de sălcii.

[…]

Unde și unde vezi pe mal câte-un conac de pescari, o hrubă lungă învălită cu malduri de stuh. Câte o barcă, cu pânzele-ntinse, se ivește, ca o pasăre din alte lumi, în dunga argintie a apei. Cai slobozi, cu coame lungi, ies din desișuri, scutură din cap și se uită țintă la noi cu un aer mirat, întrebător. Pustietatea, sălbăticia acestor locuri neumblate, întinsele păduri de trestii cari-și leagănă în vânt vârfurile arămii, tăcerea aceasta adâncă, stăpânitoare pe-ntregul cuprins, toate fac să te crezi departe de pământ, într-o planetă nelocuită.

Alexandru Vlahuță, România pitorească, 1901


„L-aș fi visat bătrân, bătrân de tot”

Războiul ce a trecut și peste traiul Vlahuță l-a ruinat, l-a îmbătrânit, l-a schimbat, l-a doborât. Abia împlinise 61 de ani. Victor Eftimiu povestea:

Pentru mine, el va trăi de-a pururea alături de buna doamnă Vlahuță, în odăile luminoase și primitoare, în soarele lui Grigorescu.

Îl văd turnând vin în cupa lui Coșbuc, evocând pe Caragiale, mângâind genele foarte lungi ale unui copil din vecini sau contemplând cu o infinită voluptate de la fereastra cu mușcate roșii, vibrațiunile albastre și liniștite ale depărtărilor.

[…]

L-aș fi visat bătrân, bătrân de tot, săvârșindu-se într-un decor vrednic de el. Dar a murit ca și ceilalți prieteni ai săi, moartea săracă și neagră… Caragiale printre străin, Delavrancea la Iași, în cele mai triste clipe ale vieții sale… […] Coșbuc era o zdreanță… Îl sfâșiase pieirea scumpului său copil…

N-au avut un sfârșit senin oamenii aceștia. Intraseră de vii, în nemurire, dar moartea lor n-a fost august crepuscul de zei, ci agonie de muritori nefericiți.

Căci zeii urzesc nefericiri pentru ca oamenii care vin să aibă ce să cânte.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.