31 decembrie 2022, 22:09

Vasile Pârvan și o lecție din 1919: „Avem azi cunoscători de vinuri și de cai de rasă, dar n-avem prețuitori de suflete noi”

La începutul lunii noiembrie 1919, istoricul Vasile Pârvan (28 septembrie 1882 – 26 iunie 1927) a prezentat la Universitatea din Cluj-Napoca lecția de deschidere a cursului, cu titlul Datoria vieții noastre.

„A fost mai mult decât deschiderea unui curs, a fost arătarea unui drum pe care neamul noastru trebuie să meargă în dezvoltarea sa culturală”, scria într-o carte de „învățătură și petrecere” din 1922. Cineva care a asistat la curs și a ascultat prezentarea istoricului, a povestit:

A fost ca un glas ce cobora din înălțimile senine ale gândului veșnic asupra lumii absorbite astăzi să-și întocmească din nou lăcașul de huzur al trupului; un profetic strigăt de alarmă să nu rătăcim drumul.

Am trăit una din acele rare clipe ale omului în care, prin haosul învățăturilor greșite, lumina unui gând de adevăr taie deodată întunerecul. A fost o predică înflăcărată de Apostol, care a mișcat adânc pe toți cei de față.

„Fabricile de cultură”

Universitățile și Academiile sunt „fabricile de cultură” unde „marea erezie a creării de genii începe a pierde din ce în ce teren”, spunea Vasile Pârvan:

Cu foarte mare părere de rău, Pontificii înțelepciunii dogmatizate încep să recunoască neputința lor de a crea altceva, decât niște docili papagali intelectuali și niște gelatinoase nevertebrate etice. Școala oficială începe să recunoască că toate doctoratele de știință și diplomele de artă ale lumii nu pot face dintr-o maimuță cu dar suficient de imitație un creator de valori noi spirituale. Încep să recunoască monumentalii șefi de școli, filozofice, artistice, științifice, că școala, ca instituție educativă a mulțimilor, nu are rostul mecanic, militarist și trivial al uniformizării gândului…

Vasile Pârvan (1882 – 1927) | Sursa: Wikipedia, domeniu public

„Prospector de aur și diamante”

„Profesorul” contemporan, spunea Vasile Pârvan (și sublinia „dacă e de fapt un om superior”), nu mai este „un infailbil profet de sentințe revelate, ci un „prospector de aur și diamante în stâncosul pustiu al neînțelepciunii omenești”:

Ca Diogene din Sinope, profesorul contemporan are a căuta, în școală, ca și în lumea largă, cu lampa aprinsă și ziua, oameni: oameni întregi, noi, în care pâlpâie flacăra ideii. Avem azi apreciatori de artă, avem cunoscători de vinuri și de cai de rasă, dar n-avem prețuitori de suflete noi.

[…]

Noutatea spiritului are nevoie de libertate, de aer larg. Și libertatea nu poate înflori în turmă. Și nici nu trebuie să înflorească acolo: ce-ar fi să zburde după cheful lor animalic toate necuvântătoarele care au nevoie de conducere și disciplină socială! Dar chiar în marile aglomerări școlare se poate crea libertatea de zbor pentru cei chinuiți de demonul lăuntric. Libertatea aceasta crește din starea de suflet a iubirii pentru idee. Profesorul să se facă și el simplu școlar, alergând la un loc cu copiii și adolescenții după licuriciul minunat al gândului, care luminează în întunericul banalității utilitare zilnice.

„Marile întrebări ale sufletului omenesc”

Întemeietorii „așezământului de cultură socială și de cultură creatoare” trebuie să „gândească asupra rostului” noii universități, moment de a se pune din nou „toate marile întrebări ale sufletului omenesc”:

Cum să se facă cercetarea realului;

cum să se îndrumeze căutarea adevărului;

cum să se înțeleagă frumosul;

cum să se ia poziție față de lume și viață;

cum să se ajute selecționarea naturală a talentelor și geniilor;

cum să se înnobileze scopurile vieții sociale, politice, naționale; cum să se dea lupta cu infinita bestialitate omenească, smulgând cât mai mulți semeni de-ai noștri din noroiul în care se bălăcesc zilnic.

Aceste întrebări devin „obligatorii” la un popor „încă în formare socială și națională, cum e al nostru”: „Căci dacă e ca noua Universitate să nu fie decât încă o uzină de superficialități și inutilități, de non-valori sociale, culturale, politice, înființarea ei nu e numai absurdă, e și imorală”, afirma istoricul.

Clădirea centrală a universității, edificată în perioada 1893 – 1902, în trei etape; în 12 septembrie 1919, regele Ferdinand I a semnat ordinul „transformare a Universității Regale Maghiare Francisc Iosif, din 1 octombrie 1919, în universitate românească”. Până în anul 1940, universitatea din Cluj-Napoca a purtat numele regelui Ferdinand I. | Sursa imagine: Universitatea Babeș-Bolyai

„Tăria de caracter – o floare rară”

Drumurile „vechi, mereu umblate” duc toate „în mlaștina materialismului vulgar”. Cele noi sunt „numai indicate, de cugetătorii solitari”. Construirea lor cere răbdare:

Și entuziasmul celor mulți nu ține decât până la primul obstacol, până la prima jertfă. Tăria de caracter – singura noblețe adevărată în lumea muritorilor – e o floare rară. Iar fără ea toată învățătura de pe lume, tot talentul creator, e un simplu amuzament egoist.

[…]

Dar iată, totul e rău. Nici cei mai buni nu rezistă suferinței ori ispitei, ci renunță la luptă. Întreaga viață e murdărită de egoism, de interesul brutal, de utilitar. Milioane în jurul tău spun: așa e viața; zadarnic încerci să o schimbi.

„Când scara valorilor e răsturnată”

În lecția lui, istoricul vedea universitatea ca un loc de „purificare”, de „cultivare și selecție a sufletelor superioare”, într-o societate românească în care „nu vezi decât necinste, cățărare disperată către locurile cele mai de sus, goană după avere, murdărire a tuturor numelor curate de luptători fără frică împotriva răului”.

Într-o astfel de „atmosferă îmbâcsită de miasmele putreziciunii”, universitatea are menirea de a supune la „probă” fiecare individ care îi este încredințat. „Cine rezistă și dă scântei, e vrednic să intre în confraternitatea Universității naționale”, pentru că, spunea Vasile Pârvan, „asupra noastră apasă răspunderea întregii vieți a națiunii. Sănătatea sufletului ei ne e încredințată nouă”:

Noi trebuie să fim spiritul critic prin care să se lumineze națiunea, când în mizeria luptei vieții și în haosul ciocnirilor pătimașe politice, ea vede răsturnată toată scara valorilor și ceea ce socotea sfânt îi este arătat de luptătorii gălăgioși și fără conștiință ca murdar, iar ceea ce i se păruse josnic îi e înfățișat ca ideal.

Clădirea centrală a Universității Babeş-Bolyai (cum se numește din 1959), anii 1960 | Sursa imagine: Universitatea Babeș-Bolyai

„Acest gând al sublimului”

„Viața adevărată e a inspiraților”, iar „continua noastră umanizare întru sublimul uman va crea suprema splendoare a culturii românești”:

Și toată puterea, latentă în națiunea noastră, de creare nouă, de luminare a lumii cu o nouă lumină, are a fi fructificată de acest gând al sublimului. Din iubirea pentru ideea forță, din avântul către idealul vieții biruitoare a morții, se va naște singura formă, singura existență concretă a supremei noastre culturi, care în trecerea mileniilor de viață umană, să dea nemurirea vieții spirituale, etern-valabile, și faptei geniului națiunii noastre. Și cum nimeni nu știe ziua și ceasul când chiar popoarelor le e dat să se săvârșească în viața trupului, e graba mare ca sufletul națiunii mele să înflorească deplin, înainte ca destinul să unească din nou trupul ei cu natura mamă din care cu milenii înainte s-a trezit la viață.

Desfă-ți dară aripile, suflet al națiunii mele, lovește cu ele puternic și larg aerul lumii de jos și ia-ți ca un vultur zborul în zările senine și curate.

Imagine cover: ilustrații grafice (dreapta, jos) de Colleen ODell/ Pixabay


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol