12 septembrie 2022, 10:11

Veri boierești: „Marele lux de la țară consista atunci în cai, trăsuri și mai ales în masă bogată”

„Anul se împarte atunci în două: sezonul monden, iarna și primăvară, și vilegiatura, vara și o parte din toamnă. Treptat, burghezia a început să imite modelul aristrocratic.”

„Viața de mai înainte de 1821 și-a reînceput cursul: vara la Bohotin, iarna la Ieși, cu aceleași vizite, aceleași mese, aceleași serate, aceleași vânători, aceleași petreceri de tot felul”, scria Radu Rosetti (14 septembrie 1853 – 12 februarie 1926) în Amintiri.

„Ambiția a pătruns până și-n natură”

Într-o notă către cititor din trilogia La Villegiatura, dramaturgul Carlo Goldoni (25 februarie 1707 – 6 februarie 1793) scria despre „inocenta distracție din timpul vilegiaturii la țară” ce a devenit „o patimă, o manie, o viață dezordonată”:

Ve(i)rgiliu (Publius Vergilius Maro, poet latin, 70 – 19 a.e.n.), Sannazaro (Jacopo Sannazaro, poet italian, 1458 – 1530) și mulți alți panegeriști ai vieții câmpenești i-au făcut pe oameni să se îndrăgostească de plăcuta liniște a locului retras. Numai că ambiția a pătruns până și-n natură, iar vilegiaturiștii au adus cu ei la țară fastul și tumultul orașului, înveninând astfel viața țăranilor și a păstorilor, care, din trufia stăpânilor, și-au înțeles mai bine propria mizerie.

„Șederea la țară în timpul verii”

La începutul secolului al XIX-lea, obiceiul era practicat în Franța „doar de o elită relativ restrâns”, după cum scria istoricul de artă Anne Martin-Fugier. În Larousse XIXe siècle, se definește: „sejur pe care îl faci la țară spre a te recrea”.

În Dicționarul universal al limbilor române, amplă lucrare a lingvistului Lazăr Șăineanu, vilegiatură se explică prin „ședere la țară în timpul verii”.

„Numai că ambiția a pătruns până și-n natură, iar vilegiaturiștii au adus cu ei la țară fastul și tumultul orașului, înveninând astfel viața țăranilor și a păstorilor, care, din trufia stăpânilor, și-au înțeles mai bine propria mizerie.” (Carlo Goldoni)

„Anul se împarte atunci în două”

Ce scria istoricul Anne Martin-Fugier despre aristocrația franceză din acea epocă:

Aristocrația și, în general, bogații rentieri, pe care afacerile nu îi rețin la Paris sau în marile orașe, își petrec verile în castelele lor, pe pământurile lor, la țară și nu se întorc la oraș decât în octombrie sau chiar în noiembrie, după ce au profitat din plin de sezonul de vânătoare. Anul se împarte atunci în două: sezonul monden, iarna și primăvară, și vilegiatura, vara și o parte din toamnă.

Treptat, burghezia a început să imite modelul aristrocratic.

„Portarii și oamenii de litere”

Un jurnalist francez din secolul al XIX-lea scria cum „căldura insuportabilă” a lăsat capitala pustie: „La Paris nu mai rămân decât portarii și oamenii de litere”.

„O butadă, desigur”, a comentat Anne Martin-Fugier. Cu toate că, firește, cei care își permiteau această „migrație estivală” dispuneau de mijloace materiale suficiente.

O zi de vară la țară, la începutul veacului al XIX-lea

În Amintiri, Radu Rosetti a lăsat o interesantă și savuroasă descriere a unei zile de vară la țară, „într-o casă mare boierească”, așa cum i-a fost povestită de bunica lui.

„Marele lux de la țară consista atunci în cai, trăsuri și mai ales în masă bogată și, în această de pe urmă privință, […] Bohotinul ocupa locul de frunte în Moldova”, scria acesta.

„La Paris nu mai rămân decât portarii și oamenii de litere.” (un jurnalist francez, secol XIX) | Évariste Carpentier, În vilegiatură

„Dulceți, cafele și ciubuce”

Era o casă care aproape întotdeauna era „plină cu musafiri” și toți se trezeau „relativ de dimineață”:

Vânătorii, când era vreme de vânătoare, adică după ideile de atunci aproape în tot cursul anului, plecau în zori de ziuă, luându-și cu dânșii un dejun copios.

Ceilalți boieri se trezeau mai târziu, iar îndată ce făceau ochi, înainte de a se spăla și de a se îmbrăca, se așezau turcește pe pat și li se aduceau dulceți și apă, urmată îndată de cafe turcească. Apoi veneau ciubucele, aduse de ciubucciul curții sau de feciorii lor particulari, aprinse gata, cu «căimac cât un stog de fân» pe deasupra bucății de iască aprinsă.

„Zacusca” de la ora 10

Pe la ora zece, „în sofragerie”, se lua dejunul, „zacusca cum i se zicea până pe la 1860”. După dejun, începea taifasul: „Se puneau la taifas, obișnuit cucoanele într-o odaie, boierii într-alta”.

Radu Rosetti scria despre acest tabiet:

Și unii, și alții se așezau de preferință pe divanuri, mulți dintre ei, mai cu seamă cei mai în vârstă, turcește. Fiecare boier sau cucoană era nedespărțit de mătăniile sale ce necontenit, în chip aproape mecanic, le făcea să-i alunece printre degete, uneori vreme de ceasuri.

Boierii fumau ciubuc după ciubuc… […] Fumau și cucoanele, dar mai rar.

Discuții boierești: „politică, cancanuri, intrigi galante în curs”

Politica era una dintre discuțiile importante ale boierilor, „dar erau departe de a fi expluse și alte subiecte: gospodărie, afaceri, amintiri, vânătoare, povestiri de tot soiul și cancanurile zilei”:

Erau în stare să rămână ceasuri întregi în aceeași poziție pe divan, în mești, cu papucii așezați pe jos dinaintea lor.

La începutul secolului al XIX-lea, în timpul ocupației, aproape toate femeile au adoptat mai repede și mai ușor „costumul european”. „Numai cele în vârstă și alte puține excepțiuni mai rămăseseră credincioase anteriului, șalvarilor, cațavecii și giubelei din trecut”. Ele „vorbeau despre toalete, copii, gospodărie, cancanuri, intrigile galante în curs”.

În acea vreme, „limba de conversație era acea grecească, care, în relativă scurtă vreme, a fost înlocuită cu acea franceză”.

„În alcătuirea acelor mese date de bunica, atât la Ieși, cât și la Bohotin, își dădeau întâlnire toate bucătăriile din lume… ” (Radu Rosetti) | Credit foto: luckyhand2010 / pixabay

„O masă la Bohotin nu era lucru de glumă”

După ce se întorceau vânătorii – de obicei, „între două și trei ceasuri după-amiaza” – „lumea se punea la masă”:

Aceasta era din cele mai variate și din cele mai copioase. Bunul meu stăpânea […] peste tot 14 moșii. Și bunica mea ținea morțiș să aibă, la mesele ei, câte un fel de bucate sau câte un mezelic, sau măcar un desert pentru fiecare moșie. Vedeți deci că o masă la Bohotin nu era lucru de glumă.

[…]

Bineînțeles că, în alcătuirea acelor mese date de bunica, atât la Ieși, cât și la Bohotin, își dădeau întâlnire toate bucătăriile din lume (afară de acea nemțască, pentru care ea avea un dispreț dezăvârșit). În cinste erau, afară de felurile obișnuite în țară și de multe excursiuni în bucătăria franceză, bucatele grecești și turcești: nenumărate feluri cu untdelemn, cataifuri, baclavale, cari mai trăiesc și astăzi, precum și altele, din nenorocire defuncte, de care îmi aduc aminte cu jând.

[…]

De altmintrelea, Bohotinul era în condițiuni gastronomice cu totul excepționale, înlesnind mult ținerea unei mese bogate, căci vânatul de toate soiurile, de la căprioară pănă la prepeliță, mișuna în păduri, în câmpii și stufării, iar Prutul da cigă, viză, crap și mihals (mihalț) în abondență.

Plimbări, taifasuri, jocuri de cărți

După această masă bogată, încheiată cu „cafea și vutca („lichior foarte gustos, dar foarte slab”), „cucoanele, de câte ori era vreme frumoasă, ieșeau la primblare în mai multe trăsuri”, iar la întoarcerea, stătea în grădină „unde rămâneau până la căderea nopții și unde le întovărășeau și boierii”.

Când se făcea seara, „se întindeau mesele de cărți, la cari se așezau și boieri, și cucoane, iar cei cari nu jucau cărți se puneau din nou la taifas”.

La zece seara, „se servea cina, nu cu mult mai puțin copioasă decât masa”. După cină, unii mergeau lsă se odihnească, „alții stăteau de vorbă până târziu sau urmau să joace cărți”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol