20 ianuarie 2022, 10:37

Verile de odinioară la moșii boierești: „Gavanoase cu dulceți, damigene cu vin, piane; Viața acolo era un vis feeric”

„Ajunse la țară, familiile boierești treceau vremea verii în modul cel mai încântător. Viața acolo era un vis feeric și timpul reîntoarcerii la Iași sosea mai repede decât se putea crede.”

„Poporul de jos năvălea, duminicile și sărbătorile, pe la grădini, scrâncioabe și pe la vii. Câștigau birjarii, câștigau crâșmarii și lăutarii în zilele de vară parale multe, iar fiicele poporului așteptau duminica sau sărbătorile cu o vie plăcere, fiindcă impresiile cu care se întorceau acasă le hrăneau mintea pentru o săptămână”, povestea Rudolf Suțu (27 iulie 1880 – 27 mai 1949) despre verile de altădată din Iași.

„Se trăia bine…”

Era „vesel, pașnic, de elită”, plin de viață și plăceri, scria Rudolf Suțu despre orașul lui natal:

Se trăia bine căci se răsplătea îndeajuns munca cinstită a fiecăruia. […] Fiecare cetățean al acestui târg, cu puținul ce-l avea, trăia mai în belșug decât astăzi cu averile pe care le vedem la unul și la altul, adunate într-o noapte, Dumnezeu știe cum, curat în orice caz nu.

Și la casa boierească, unde erau servitori mulți, cai, trăsuri, vizitii, vătafi de ogradă, lachei, cămărășițe, guvernante, mese mari ce se întindeau pentru rude și prieteni, la seratele și balurile care aveau loc, și la casa negustorului unde erai bine primit și te îndopa cu tratații de tot felul. Pretutindeni era voie bună și inimă curată.

„Pe timpul plimbării de seară, vara, la Copou, te încurcai de nenumăratele trăsuri, cu caii ca focul ce spintecau văzduhul.” (Rudolf Suțu) | Editat de Mira Kaliani

„Aici era culcușul idilelor…”

Alecu Russo scria despre Iașii lui de la 1840, mai târziu Rudolf Suțu evoca acele veri de odinioară, când, în serile frumoase, Grădina Copou era plină de viață, de trăsuri luxoase și de „părechi” de îndrăgostiți:

Pe timpul plimbării de seară, vara, la Copou, te încurcai de nenumăratele trăsuri, cu caii ca focul ce spintecau văzduhul. În trăsuri închise și atunci, părechi amoroase se opreau printre tainicele și încântătoarele alei de tei. Aici era culcușul idilelor, aici – o știu ieșenii mai vechi – o frumusețe de fată a unui boier bun și inimos se înamoră de un tânăr cântăreț. Ei s-au iubit de atunci, fără nici o piedică de nicăieri. La iubirea lor curată nu s-a putut împotrivi nici cel de Sus, cu atât mai puțin bătrânul boier ieșean.

„…nu se trezeau din somnul lor înviorător, decât doar la apropierea acelui bătrân mititel, botezat de dracii de băieți Moș Cuti.” (Rudolf Suțu) | Băieți în fața lui moș Cuti, desen din Iașii de odinioară, Rudolf Suțu, 1928

„Toată ziulica stăteau tolăniți pe iarbă”

Lumea aștepta sezonul de vară, „cu o dorință și o nerăbdare ce contrastau puternic cu ceea ce era considerat acest anotimp”. Verile produceau în oraș o mișcare „vie, un focar continuu de activitate”.

Printre cei mai fericiți locuitori erau puștanii:

Iar copiiii Iașilor, în lunile de vară, fără grija cărții de școală, o porneau spre Copou, unde toată ziulica stăteau tolăniți pe iarbă și nu se trezeau din somnul lor înviorător, decât doar la apropierea acelui bătrân mititel, botezat de dracii de băieți Moș Cuti, fără a se fi știut vreodată, precis, de ce i s-a spus și a fost chemat așa. Bățul pe care îl purta în mâna dreapta și cu care croia băieții era într-o continuă mișcare.

Acele seri minunate de vară

„Cât au trăit la Ieşi părinții lui”, rememora Radu Rosetti (14 septembrie 1853 – 12 februarie 1926), vara îi trimiteau pe copii la țară, la bunici.

La Iași, în serile frumoase de vară, se dădeau reprezentații cu piese de Alecsandri, iar după spectacole „se întindeau mese mari în grădini, lumina pe atunci cu lanterne venețiene”.

La început de vară, negustorii porneau prin Europa ca să-și reîmprospăteze mărfurile, oamenii obișnuiți petreceau prin grădinile publice și se îmbulzeau la scrâncioburi, în vreme ce boierii și cei avuți plecau pe la moșii, însă pe atunci plecarea acestora la țară era „o adevărată expediție”.

„Mese mari de stat la masă, jilțuri legănătoare, pe rotițe și de birou, piane lungi cu coadă, covoare…” (Rudolf Suțu) | Editat de Mira Kaliani

Mese, măsline, damigene cu vin, piane

Mai întâi, cu două săptămâni înainte de plecarea boierilor, se trimiteau la țară „două hărăbăii”, cu un car și cu o căruță, ce duceau mobilier și alte „lucruri necesare vieții boierești de toate zilele”. Rudolf Suțu le înșira:

Mese mari de stat la masă, jilțuri legănătoare, pe rotițe și de birou, piane lungi cu coadă, covoare, scaune în număr mai mare, bănci de grădină, mindire, saltele și perini (perne) nenumărate, gavanoase (borcane) cu dulceți, zeci de oci de cafea, zahăr, grisă, macaroane, măsline, icre, damigene cu vin și cu untdelemn fin de Provence.

„Erau foarte număroase…”

Acestea se încărcau și erau trimise la țară „cu cămărășița și feciorul din casă, care plecau în căruțe alături cu lucrurile, spre a pregăti tot confortul pentru sosirea stăpânilor”.

La casele de la țară ale boierilor slugile erau „foarte număroase”, scria Radu Rosetti și completa: „Erau atât de multe, încât un francez, om de spirit, spunea că, chiar dacă fiecare ar fi avut vreo treabă de făcut, mulțimea tovarășilor l-ar fi împiedecat să facă ceva”.

Cai cu clopoței la gât

Pentru familia boierului, cu copii, nepoți și nepoțele, se aranjau câte trei, patru trăsuri, compuse de obicei, „din o cupea, un landou și un faeton, trase fiecare de patru cai, dintre care cel din mijloc purta clopot la gât”. Rudolf Suțu continua povestea:

Scatulcele de din dosul fiecărei trăsuri erau pline cu provizii de bomboane, parfumuri și medicamente ușoare, proprii indispozițiilor de vară, iar în urma trăsurei, venea o căruță țărănească trasă de trei cai mici și plină cu valizele în care se afla lenjeria.

„…căci popasurile pe la hanurile mari de pe șoselele principale erau lungi…” (Rudolf Suțu) | Marius Bunescu (15 May 1881 – 31 March 1971), Hanul din pădure

Hanuri și popasuri

Cu toate că, de obicei, distanța de la Iași la moșiile acestora nu era una semnificativă, totuși călătoria boierilor ținea aproape o zi întreagă. Rudolf Suțu explica:

…căci popasurile pe la hanurile mari de pe șoselele principale erau lungi, constituiau un fel de partidă de plăcere, care făcea să nu se simtă oboseala călătoriei.

„Prea puţini erau acei boieri cari rămâneau şi peste vară în Ieşi”

„Boierimea cea mare din vremea lui Mihai Sturdza rămăsese credincioasă obiceiului strămoşesc de a petrece cea mai mare parte din an la ţară; prea puţini erau acei boieri cari rămâneau şi peste vară în Ieşi. Nu puţini petreceau chiar tot anul pe moşii”, scria Radu Rosetti.

El povestea cum și-au schimbat și modernizat boierii casele de la țară:

Vechile așezări de pe la moşii fuseseră mult mărite şi instalate în chip neasemănat mai confortabil decât în trecut. S-au adus multe mobile din străinătate, s-au mai făcut altele în ţară, după modele europene.

[…]

Slugile erau toate îmbrăcate în haine nemțești, adesea în livrele și în fracuri, masa era servită exact după obiceiurile din Apus. Cafeaua cu lapte sau ceaiul se lua între șapte și nouă ceasuri dimineața, zacusca (dejunul) între zece și unsprezece, prânzul între trei și patru și jumătate. Cu cât erau stăpânii casei mai tineri, cu atâta ceasurile meselor erau mai târzii.

Moșiile boiereşti aveau grădini mari pe care aceștia au început să le amenajeze cu grădinari străini.

„Viața acolo era un vis feeric și timpul reîntoarcerii la Iași sosea mai repede decât se putea crede.” (Rudolf Suțu) | Stânga: ilustrație de Debi Brady / Pixabay | Editat de Mira Kaliani

„Ospitalitatea fără margini”

Una dintre caracteristicile cele mai fermecătoare „ale Moldovei noastre”, afirma Rosetti, era „ospitalitatea fără margini”. Din acest motiv, deseori camerele locuințelor de la țară erau prea puține și, deseori, mai mulți oaspeți împărțeau aceeași odaie. Radu Rosetti povestea:

Oricine cerea găzduire la o curte boierească era sigur de primire, de adăpost și de hrană, el, însoțitorii, slugile și caii lui. Musafirii de seamă erau primiți «sus», în apartamentele stăpânești, și luau masa cu stăpânii casei, cei mai de rând se găzduiau la vechil sau la vătaful de ogradă, slugile, cu slugile casei.

Și nimenea nu întreba pe musafir câtă vreme are de gând să rămâie pe loc și, dacă se făcea plăcut, era interesant și bine informat, se puneau pe lângă el cele mai mari insistențe pentru a-l ademeni să-și prelungească șăderea. Cunosc nu puține cazuri în cari un oaspete, necunoscut până atunci, care se oprise la o curte pentru a petrece o singură noapte, în urma insistențelor repetate și stăruitoare ale gazdelor, simțindu-se și el în societate simpatică, a rămas pe loc și o săptămână.

Cetitorul își va zice cu bună samă că, pentru a proceda astfel, trebuia ca oaspetele în chestiune să fi avut multă vreme de pierdut. Da, oamenii nu erau grăbiți decât excepțional, în cazuri cu totul deosebite, în acea vreme în care căile ferate de-abia începeau să umble în țările din celălalt capăt al Europei, când telegraful electric fusese inventat numai de curând…

Când grijile erau puține și „averile – întregi”

Radu Rosetti nota că „griji erau puține, averile erau încă întregi”, iar Rudolf Suțu afirma: „se trăia larg, se trăia bine”.

După ce se instalau la țară, familiile boierești petreceau lunile de vară „în modul cel mai încântător”:

Viața acolo era un vis feeric și timpul reîntoarcerii la Iași sosea mai repede decât se putea crede.


„Vara se pregătea de plecare. Apusul luneca mai încet pe după deal şi lăsa o dâră aurie plutind pe cer.”

Cella Delavrancea, O vară ciudată



ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.