27 octombrie 2020, 5:08

Veselie, dragoste, adevăr. In vino veritas

„De mult, prin toate pâraiele şi prin toate fântânile era vin, nu apă. Dar oamenii au fost răi. Dumnezeu s-a mâniat pe ei şi le-a luat vinul; a lăsat atâta vin şi atâta pâine cât să aibă cu ce sluji preotul la liturghie.” 

 

În vie, în luna mai  | Credit foto: Mira Kaliani

De la regină la butuc.

În popor, se spune că viţa de vie ar fi fost regină peste împărăţia florilor. 

 

„Pentru a produce struguri din care oamenii să facă vin ca să se înveselească la petreceri, să-l folosească ca împărtăşanie şi leac pentru tămăduirea bolilor, renunţă la împărăţie şi la frumuseţea florilor pentru a deveni butuc de vie. Într-adevăr, floarea viţei de vie, nu încântă nici prin culoare şi nici prin forma petalelor! Are în schimb un miros nemaiîntâlnit, miroase a păcat înainte de a deveni strugure şi vin”, scria etnograful Ion Ghinoiu într-un studiu etnografic despre sărbători tradiționale românești. 

 

Între plânsul viței de vie și celebrarea toamnei.

Sărbătorile și obiceiurile ce au fost legate, de-a lungul timpurilor, de activitățile viticole, alături de  toate momentele ce țin de ciclul vegetal al viței de vie, până la fermentarea mustului în butoaie, au format un așa-numit calendar viticol, potrivit etnografului Ion Ghinoiu. Acest calendar al viei, împărțit în două anotimpuri, este „lung de aproximativ jumătate de an solar” și începe la cumpăna dintre ianuarie și februarie – „la plânsul viței de vie”, adică la pornirea sevei, – și se încheie „la căzutul frunzelor”, când abundența toamnei se celebrează, la cules de struguri.  

 

De-a lungul unui an, activitățile practice legate de munca la vie au fost combinate cu diferite ceremonii în speranța roadelor bogate din toamnă.

 

Cele 44 de pahare de vin.

„Ciclul fermentării şi limpezirii vinului în butoaie este viaţa ascunsă a viţei de vie care continuă să trăiască şi «dincolo», după uscatul şi căzutul frunzelor la încheierea ciclului său vegetal. Băutura fermentată, vinul, alunga starea mohorâtă a omului şi realiza, prin beţiile rituale, legătura mistică între participanţii alaiurilor cu zeul trac Dionysos”, nota etnograful Ion Ghinoiu. 

În ziua de 9 martie, la început de An agrar, ce se celebra odată cu echinocțiul de primăvară, se obișnuia în popor să se bea 40 sau 44 de pahare de vin, „o reminiscență a sărbătorilor bahice ale antichității”. Exista credința că „vinul băut la Măcinici se transformă de-a lungul anului în sânge”, și astfel va fi dătător de putere de muncă și sănătate.

„Dacă cineva din satele în care se practica obiceiul nu putea bea atâtea pahare pline cu vin, trebuia să guste sau cel puţin să fie stropit cu vin. Numărul paharelor de vin băute ar corespunde cu numărul Sfinţilor Mucenici din Sevastia care poartă diferite nume zonale: Moşi, Sfinţi, Sfinţişori, Măcinici şi altele”, amintea Ion Ghinoiu povestea acestui obicei.

 

Vinul, un dar prețios | Credit foto: Photo Mix / Pixabay

 

Darul de preț.

Oamenii au considerat întotdeauna vinul ca unul dintre darurile de preț pe care Dumnezeu le-a făcut omenirii. Ion Ghinoiu relata o poveste auzită în Bucovina: 

„De mult, prin toate pâraiele şi prin toate fântânile era vin, nu apă. Dar oamenii s-au făcut răi. Dumnezeu s-a mâniat pe ei şi le-a luat vinul; a lăsat atâta vin şi atâta pâine cât să aibă cu ce sluji preotul la liturghie”.

 

Stai însă tu să-ți aduc înainte vin dulce ca mierea,

Paos întâi să închini părintelui Zeus și altor

Nemuritori și apoi să bei tu, că-ți va fi cu priință;

Vinul, când omu-i trudit, grozav îi priește de bine…!

– Homer, ‘Iliada’ –

 

Hrana totală.

În ‘Bucate, vinuri și obiceiuri românești’, Radu Anton Roman nota că „vechea mentalitate românească consideră pâinea şi vinul «hrana totală». Într-o variantă a legendei despre Baba Dochia, aceasta îi cere lui Dumnezeu mâncare, înţelegând prin aceasta pâine şi vin – ca elemente definitorii ale mâncării omului”.

 

Ofranda.

Toate popoarele care au cultivat vița de vie au asociat vinul sângelui și l-au integrat în ceremonii și rituri sacre, amintea Ivan Evseev în ‘Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale’. Mărturii din Vechiul Testament relevă faptul că, „la evrei, viticultura ocupa un loc extrem de important”. Vinul se punea în saci de piele sau în vase de lut și acestea se păstrau îngropate în pământ. La marile sărbători, vinul nu lipsea, fiind „o ofrandă rituală în libațiile dedicate cultului strămoșilor ”. 

În creștinism, vinul a devenit simbol al sângelui Mântuitorului în taina împărtășaniei. 

 

Statuie a lui Dionysos | Galleria Borghese

 

De milenii.

Dovezi actuale sugerează că vinul provine din zona munților Caucaz și Zagros. În Georgia, au fost găsite în borcane de lut resturi de struguri, care, în urma datării cu radiocarbon, se consideră că au o vechime de aproximativ 8000 de ani. Oamenii care au aparținut culturii Șulaveri-Șomu, una dintre cele mai vechi din perioada neolitică, din zona Caucazului, sunt primii, cel puțin potrivit dovezilor găsite până acum, care au făcut vin. În momentul în care aceștia au ajuns și în alte locuri, prepararea vinului s-a răspândit și a devenit o parte integrată a societății, spunea un arheolog care a făcut parte din echipa ce a descoperit într-un sit din sud-estul Georgiei dovezi că acea populația făcea vin din struguri. 

Cea mai veche cramă – 4100 î.e.n. – unde se prepara vin a fost găsită în Areni, un sat din Armenia. Oamenii din Areni au continuat să prepare vin și în zilele noastre așezarea e cunoscută pentru vinul roșu de Areni. 

 

Un simbol al veșnicei tinereți.

„E considerat o băutură de origine celestă, legată de focul uranian, de cunoaşterea absolută. Vinul e o băutură masculină, căreia i se atribuie o putere fecundantă şi transformatoare. Această licoare e menită să abolească condiția cotidiană a existenței şi să îngăduie reintegrarea orgiastică şi mistică, ca simbol al imortalității şi al veşnicei tinereți, vinul ocupă locul central în cultul lui Dionysos sau Dionis (la romani, Bacchus sau Liber)”, nota Ivan Evseev.

Zeul binefăcător al vechilor egipteni, Osiris, este cel care, potrivit acestora, i-a învățat pe oameni să culte grâul și vița de vie. În panteonul diferitelor popoare, cele mai apreciate divinități și cei mai respectați sfinți au fost patroni ai viței de vie și ai vinului. 

 

Toamna în vie | Credit foto: Mira Kaliani

Fața luminoasă și fața întunecată.

„Ca sursă a extazului mistic, vinul e simbolul transformării vegetativului într-o forță spirituală. Deşi, după unii cercetători, religia bahică vine să înlocuiască la traci şi la daci o religie mai veche, bazată pe puterea de incantație a cuvântului, de unde şi măsura lui Deceneu de a stârpi viile, în spațiul carpato-danubian, vinul şi via s-au bucurat de prestigiu sacral. Vinul reprezenta un stimulent şi chiar un simbol al inspirației poetice, al veseliei, dragostei şi adevărului – «In vino veritas». Ca orice mare simbol cultural, vinul are şi o față întunecată; în Vechiul Testament se va lega şi de «limba nereținută», de «pierderea minții» şi «judecata greşită». Orgia dionysiacă e, în fond, «tărâmul în care Diavolul se întâlneşte cu Dumnezeu, iadul cu raiul, pământul cu cerul, morții cu vii, răul cu binele, urâtul cu frumosul, eroarea cu adevărul»”, completa Ivan Evseev.

Cel care a vrut să distrugă «copăcelul acela blestemat».

Lenaeus, denumire purtată de zeul Dionysus, era cel care ocrotea și teascurile de struguri. 

„Hotărârea stârpirii viţei de vie pe teritoriul Daciei se pare că nu a dat rezultate de lungă durată”, menționa Ion Ghinoiu. Tot el adăuga:

„Dacă viţa de vie ar fi fost distrusă cu adevărat în Dacia, poetul Ovidiu, exilat la Tomis, n-ar fi putut aduce ca argument îngheţarea vinului în amfore, când se plângea de iernile aspre de la Pontul Euxin: «Şi-n vas îngheaţă vinul, De-l scoţi în bolovani, păstrând figura oalei, Şi-n loc de-a soarbe spuma, mănânci bucăţi de vin».

În jurul „neputinței împăratului de a distruge vița de vie”, au fost create multe povești. În ‘Sărbători tradiționale la români”, etnograful Ion Ghinoiu relata una dintre aceste frumoase povești:

„Se spune că un împărat, a văzut «că atâtea pricini şi nevoi dintre oamenii lui nu se pot curma decât cu stârpirea viţei de vie, care dă vinul cel tulburător la minte». A poruncit deci ca oamenii îndată să scoată din pământ «copăcelul acela blestemat», ca nici un fir de leac să nu se mai găsească. Împăratul a murit şi altul s-a ridicat în scaun, şi apoi alţii, unul după altul, viind şi stăpânind norodul acela de oameni, care slăbea tot mai mult. Odată un crai din ţara aceea plecă în codrii după sălbăticiuni. Şi-mpuşcă, şi-mpuşcă, până când dă de un urs. S-a luat după el şi l-a gonit, până a ajuns la un schit. Acolo trăia un călugăr bătrân-bătrân, de când tata Noe. Cum aude gălăgia, iese din chilie. Văzând ursul şi pe cei ce-l fugăreau, se dezbrăcă de haina călugărească, îşi suflecă mânecile, iese înaintea namilei, îl prinde de urechi, că începuse să tremure ca un pui de iepure. S-a minunat împăratul şi l-a întrebat cum de-a îndrăznit să pună mâna pe urs şi de unde are atâta putere în trup? Acesta i-a arătat chilia şi i-a spus că de mâncat nu mai poate mânca, că i s-au tocit toţi dinţii până la rădăcină, dar are o tufă dătătoare de putere, care face struguri la vreme de toamnă. Prisosul îl strânge şi-l pune în pod, de are tot anul. Împăratul s-a uitat la tufa şi vede că nu-i altceva, fără numai un butuc de vie. Când a venit la vale, a dat poruncă tare: de astăzi înainte tufa de vie să aibă slobozenie să crească peste tot cuprinsul împărăţiei, împărtăşindu-se orişicine din darurile ei, dar numai atât, ca să fie voinic de-a apuca şi ţine ursul de ureche.“ 

„Există, într-adevăr, o tainică legătură între viţa de vie, licoarea acesteia, vinul, şi ursul din pădure, exprimată de zicala referitoare la vinul bun: Vinul – puterea ursului”, scria Ion Ghinoiu.

 

Toamna sau la cules de struguri, 1786 – 1787 / pictură de Francisco Goya (1746 – 1828) / Museo del Prado, Madrid, Spania

Băutura ce învingea întristarea.

Băutură fermentată, vinul este considerată o „licoare a tinereţii”, o „apă vie” capabilă să alunge starea mohorâtă a omului. Beţiile rituale, nota Ion Ghinoiu, prin care se realiza legătura mistică între participanţii alaiurilor cu zeul trac Dionysos, aveau menirea de a învinge întristarea omului și constituiau „sarea şi piperul pentru practicile orgiastice specifice renovării timpului calendaristic. Beţia şi somnul generat de această băutură accentuau degenerarea timpului până la starea de haos din care avea să se ivească o nouă creaţie, Anul Nou. Vinul este astăzi o băutură rituală consumată obligatoriu în nopţile de An Nou, lordănitul Femeilor, Sântion, Îngropatul Crăciunului, Măcinici”. 

 

În noaptea în care apele se prefac în vin.

„Un adevărat simbol al vieţii ascunse, al tinereţii biruitoare care continuă viaţa viţei de vie şi după încheierea ciclului său vegetal, vinul a generat un supersimbol al viţei de vie «de arbore al vieţii»”. 

În popor, se spunea că, în noaptea de Anul Nou, „când se deschide cerul, toate apele se prefac în vin. În ceasul acela, dacă iei apă din fântână e vin”. 

 

Foto Cover: Bruno | Dirk Wohlrabe | stux | Dewald Van Rensburg / Pixabay


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.