Site icon Editia de Dimineata

Violența asupra copiilor, interzisă de lege, dar practicată pe scară largă

Când vorbesc despre copii și drepturile lor, nu de puține ori politicienii îi numesc ”viitorul țării”. Copiii și problemele lor sunt aliați de nădejde în campaniile electorale ale multor politicieni care se folosesc de statistici în cifre ce au depășit de mult granițele ”îngrijorării”. Vorbesc despre schimbări radicale și se întrec în promisiuni de tot felul, unele de-a dreptul înduioșetoare.

Dar investițiile în educație, sănătate, sistemul de protecție al copiilor vulnerabili în fața oricăror forme de violență rămân, de cele mai multe ori, simple promisiuni electorale.

”Sunt convins că problema copiilor instituționalizați e un test pe care ni-l dă Dumnezeu ca să găsim noi, pe lângă iubirea pe care o avem pentru cei apropiați, și iubirea de a ne lua copiii acasă. Sper să găsim soluția ca, alături de stat, să poată beneficia de resurse și organizațiile non-guvernamentale care au demonstrat în ultimii ani că știu să acționeze eficient și că, pe lângă bani și legi, găsesc iubirea cu care să încadreze și să îngrijească acești copii.” au fost cuvintele premierului Dacian Cioloș, în aprilie 2016. Nici promisiunea nu s-a lăsat așteptată:

“Doresc să vă anunț astăzi obiectivul pe care ni-l asumăm ca stat: în 2020 să nu mai avem copii în centre instituționalizate. Vorbesc acum în numele Guvernului și sunt sigur că va fi dus până la capăt, indiferent cine va fi la guvernare.”

Urmarea? În iunie 2019 legea s-a modificat, iar centrele de plasament pentru copii ”cu caracteristicile centrelor de tip clasic” au fost înlocuite cu unele noi, ”de tip rezidențial”.

Dar cine sunt copiii?

În toate materialele studiate ”copilul” este definit în raport de vârsta biologică: orice fiinta umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub aceasta vârstă.

În căutările întreprinse am găsit, totuși, o definiție ”de suflet”, a scriitorului portughez José de Sousa Saramago, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în anul 1998: ”Un copil este o fiinţă pe care ne-a împrumutat-o Dumnezeu ca să facem un curs intensiv despre cum să iubim pe cineva mai mult decât pe noi înşine, despre cum să ne schimbăm cele mai mari defecte pentru a le da cele mai bune exemple şi despre cum să învăţăm să avem curaj.”  

Revenind la reglementări și alte considerații de natură juridică, copiii sunt titulari de drepturi ale omului. Drepturile omului sunt deţinute de ”toate persoanele în mod egal, universal şi permanent” și reprezintă standarde de bază fără de care oamenii nu ar putea trăi în demnitate”.

Pentru că perioada copilăriei este o etapă specială, în care ființa umană crește, învață tot timpul și se dezvoltă într-o deplină dependență de mediul adult din jurul ei, s-a simțit nevoia unui set separat de drepturi pentru copii şi tineri sub 18 ani, ”indiferent de rasă, religie sau aptitudini, de ceea ce gândesc sau spun şi de tipul de familie din care provin” aceștia: Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (CDC) – acord internațional cu obligativitate juridică, semnat și ratificat de aproape 200 de state din întreaga lume.

Cu o viziune nouă asupra copilului și a copilăriei, Convenția stabilește drepturi şi  responsabilităţi adecvate vârstei sale şi etapei de dezvoltare în care se află.

Chiar dacă acest lucru a născut dezacorduri și dispute în plan internațional, necesitatea ca drepturile copilului să fie reunite într-o convenţie separată a drepturilor omului a izvorât din particularitățile acestui ”grup țintă”:

– sunt persoane singulare, aflate în curs de formare, care deţin un statut egal cu ceilalţi ca membri ai familiei umane, dar care îşi încep viaţa ca fiinţe complet dependente de adulții din jurul lor (familie, școală, societate, autorități). În procesul de creștere și maturizare, adulții trebuie să-i îngrijească și să-i îndrume.

– sunt extrem de vulnerabili la abuz și exploatare, atât din punct de vedere fizic, cât și emotional dar și expuși la orice politică guvernamentală neadecvată în domenii cheie pentru dezvoltarea lor normală (educație, sănatate publică).

– bunăstarea societăţii în viitor depinde foarte mult de dezvoltarea sănătoasă a copiilor – altfel, costurile la nivelul societății vor fi uriașe.

Și exemplele pot continua.

În România, Constituția consfințește faptul că atât copiii, cât și tinerii ”se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor” iar autoritățile publice ”au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.” Tot aici ”Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise.” (articolul 49)

Legea organică ține cont, în toate prevederile sale, de interesul superior al copilului, reflectat prin măsuri gândite în jurul nevoilor de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate, stabilitate şi apartenenţă la o familie, opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate, istoricul acestuia, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor.

Nu sunt lăsate de-o parte nici capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia și menţinerea relaţiilor personale cu cei faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.

Violența asupra copiilor, interzisă de lege, dar practicată pe scară largă

În România, violența împotriva copiilor este un fenomen din ce în ce mai răspândit, iar statisticile dovedesc faptul că aceasta este în creștere, în toate formele ei de manifestare. Iar consecințele sunt greu de cuantificat. Unele forme de violență sunt trecute cu vederea de societate și chiar și de către autorități.

“Fenomenul violenței asupra copilului rămâne unul ascuns și subraportat, un fenomen ce afectează mai ales copii din grupurile vulnerabile, dar căruia îi cad victime copii din toată societatea. De cele mai multe ori, datele statistice surprind manifestările cele mai violente și cazurile cele mai dramatice ale violenței cu victime copii.

Din păcate, unele forme de violență sunt luate drept manifestări ale normalității în educația copilului, care își au izvorul în mentalități învechite, ce țin de cultura și de cutumele poporului român:

”unde dă mama, crește”, ”puțină bătaie nu strică”, ”bătaia e ruptă din Rai”, ”vorba (urâtă, umilitoare n.r.) n-a omorât pe nimeni”, ”primul pas în educație este gârbaciul”,  iar o palmă e nevinovată – doar nu-i dai la cap!”etc., etc..

În accepțiunea multora, pedepsele aplicate propriilor copii sunt necesare, altfel aceștia ”nu-și văd lungul nasului”, ”sunt răi” și ”nu ascultă”, sau nu-și ”respectă părinții”.  Motivații de genul ”și eu am fost pedepsit/bătut și nu am pățit nimic”. Modelul traditionalist și conservator de creștere a copiilor este perpetuat din generație în generație, imprimând copiilor – adulții de mâine – o normalitate strâmbă și păguboasă, din toate punctele de vedere.

Violența reprezintă ameninţarea sau utilizarea intenţionată a forţei fizice sau a puterii asupra sinelui, altuia sau asupra unui grup ori comunităţi, care antrenează sau riscă puternic să antreneze un traumatism, un deces, o alterare psihologică, o dezvoltare precară sau privaţiuni.

Abuzul, neglijarea, exploatarea și traficul de copii sunt forme ale violenței asupra copilului. Primele două le identificăm, în primul rând în mediul familial și în școală. Dar ele apar și în instituții de îngrijire a acestora sau în comunitate. Tipologii ale violenței îmbracă forme verbale, psihologice, fizice, sexuale, economice, sociale, spirituale și cibernetice

Doar câteva date statistice

Abuzul asupra copilului manifestat în mediul familial

Utilizarea bătăii ca mijloc de corecție:

52% dintre părinţi afirmă că sunt de acord ca un părinte să ţipe la copil când acesta greşeşte, iar 19% sunt de acord cu bătaia ca mijloc de corecţie. Totuşi, deşi 81% dintre părinţi afirmă că nu sunt de acord cu utilizarea violenţei fizice atunci când un copil greşeşte, 38% dintre aceştia afirmă că, în ultimul an, au „urecheat sau lovit cu palma” copilul /copii.

Conform opiniilor exprimate de copii, 62% dintre aceştia afirmă că sunt loviţi de părinţi (atunci când greşesc) cu palma, 18% cu „băţul” şi 13% cu „cureaua”

În ciuda interzicerii prin lege încă din 2004 a oricărei forme de violență asupra copiilor în familie, și a sancțiunilor cu închisoarea prevăzute în noul Codul penal pentru ”rele tratamente aplicate minorului”, părinții continua utilizeze pedeapsa corporală în practica educațională de zi cu zi.

Corecțiile precum lovitul cu palma sau urecheala nu sunt percepute de majoritatea părinților, și într-o anumită măsură, nici de copii, ca fiind comportamente din sfera abuzului fizic.

Percepţia pedepsei de către copil

32% dintre copii apreciază că sunt întotdeauna sau în cea mai mare parte a timpului vinovaţi atunci

când sunt pedepsiţi de părinţi, iar alţi 38% că uneori sunt de vină alteori nu. Procentul cumulat al celor care afirmă că, de regulă sunt pedepsiţi fără nici un motiv este de aproximativ 7 procente. În privinţa atributelor asociate (în mod neasistat) pedepsei (indiferent de ce formă îmbracă aceasta), majoritatea copiilor afirmă că se simt trişti sau nefericiţi (cumulat 60%), vinovaţi (30%) sau neînţeleși (28%).

Cauze ale neglijării sau abuzului părintelui asupra copilului

Principalele cauze ale neglijării/abuzului sunt, conform părinţilor, sărăcia (68% – procente cumulate), promiscuitatea (57% – procente cumulate), lipsa sprijinului din partea statului pentru familiile cu probleme (22% – procente cumulate), numărul mare de copii nedoriţi 22% – procente cumulate).

Abuzul asupra copilului în mediul şcolar:

7% dintre copii afirmă că sunt bătuţi, 33 % că sunt jigniţi, iar 86% că sunt certaţi de profesori atunci când greşesc.

În baza rezultatelor obținute, studiul sociologic face o serie de recomanări de remediere a situației constatate, printre care se numără:

 

”Abuzul si neglijarea copiilor. Aproape 15.000 de cazuri de abuz și neglijare au fost raportate de către DGASPC[1]-uri în 2018. 94% dintre acestea au loc în familie. Din studiile sondaj reiese că numărul real al copiilor victime este mult mai mare, majoritatea cazurilor nefiind referite de către serviciile sociale sau alți specialiști care lucrează cu copii (cadre didactice, medici etc.).

Violența ca formă de disciplină. Potrivit datelor de sondaj, două treimi dintre copii au fost supuși abuzului emoțional și abuzului fizic ușor, ca formă de disciplină. Nefiind conștienți de efectele negative ale acestor comportamenteasupra copiilor, părinții utilizează aceste forme de abuz pentru a corecta comportamentul copiilor.

Violența în școală. Aproximativ unul din trei copii din ciclurile gimnazial și liceal spun că au fost supuși unor forme de violență fizică sau psihologică în școală. O proporție și mai mare a fost a victimelor din mediul online. Violența repetată asupra copiilor poate avea repercursiuni grave pentru sănătatea lor mintală și performanța școlară.”

Într-un interviu acordat site-ului www.paginadepsihlogie.ro psihologul Ștefan Dărăbuș, director regional pentru Europa Centrală și de Sud al organizației Hope and Homes for Children, afirmă, referindu-se la copii instituționalizați:

”Instituționalizarea reprezintă tot ce e mai crunt pentru un copil: absența iubirii părintești, lipsa familiei și privarea de afecțiune. (…)

Instituționalizarea înseamnă să faci copiii să trăiască un coșmar. Cum altfel se poate defini absența iubirii, a atașamentului pentru copii? Orfelinatul ăsta înseamnă: ghetoizare, izolare, creștere în turmă, în regim de lagăr, de cazarmă, unde nu însemni nimic pentru nimeni, ești un simplu individ într-o masă de indivizi. Și asta, nu din vina îngrijitorilor, ci pur și simplu pentru că așa e sistemul: nu e loc și nici timp să asculți copiii, să-i auzi, să le acorzi timp, să-i privești, nicidecum să-i mângâi.

Lipsa unei figuri parentale duce la absența afecțiunii. Pentru un copil (îndrăznesc să spun că și pentru un adult!), afecțiunea are un rol fenomenal: dincolo de rolul de liniștire, de regăsire, de reprezentare a identității, se găsește rolul neuronal, de interconectare a sinapselor din lobii frontali și neocortex. Fără afecțiune, fără mângâiere, fără îmbrățișări și contact vizual, copiii sunt privați de fundamentul, de structura de rezistență a formării lor identitare. E ca și cum nu s-ar conecta circuitele esențiale pentru formarea noastră ca oameni întregi. Copiii privați de afecțiune, de atașament, copiii instituționalizați, lipsiți de atenție individuală și de apartenență, rămân incompleți, angoasați, suferinzi.”

Autor: Marie Jeanne Ghigea, masterand FJSC

Exit mobile version