17 mai 2021, 0:37

Vreme de farmece: Cu cămașă nouă, cu ochii în soare, pentru dragoste și sănătate

„Când vin sărbătorile cele mari, dar mai cu seamă când vin Paștile, fiecare fată de țăran se îngrijește ca să-și gătească vreo cămașă sau alt veștmânt lucrat după un model mai nou, precum n-are nime în sat.”

Pentru ziua de Paști „se grijeau româncele noastre ca toți membrii familiei să se îmbrace cu cămașă nouă”.

„Cămașa trebuie cu deosebire să o coasă cu mare băgare de seamă, ca să rămână cât se poate de curată, căci după ce o gătește nu o spală câte trei săptămâni, ca să rămână tot nouă.” (I.B.Muntenescu, Țărăncele române din sărbătorile mari, 1875) | Ipolit Strâmbu, Țărancă cosând

Cămașa cea nouă de Paște

Aceasta trebuia să fie cusută „cu mare băgare de seamă”, pentru a rămâne „cât se poate de curată”, după cum era consemnată o datină amintită din 1875 într-un articol din revista Familia.

Deoarece oamenii spuneau că, în momentul în care era spălată, „cămașa încetează de a mai fi nouă”, după ce era cusută, cămașa nu se spăla trei săptămâni, „ca să rămână tot nouă”. Aceasta era purtată doar în ziua de Paște și în zilele de duminică.

După ce își coseau cămăși noi, tinerele le împătureau frumos și le puneau în ladă.

„Sosind Paștile, fata care și-a cusut o astfel de cămașă ia în presara acestei mari sărbători o cofă sau un canceu […] și trei fire de busuioc […] merge la râul ce curge în apropiere, umple cofa cu apă, o pune pe cap, și apoi se întoarce spre casă…” (Simion Florea Marian) | Ipolit Strâmbu, Fete la fântână

Un ritual menit să aducă pețitori

În seara de dinainte de Paște, fiecare fată din sat lua o cofă și trei fire de busuioc și mergea la un râu în apropiere de casă. Umplea cofa cu apă, o punea pe cap și se întorcea acasă. În timp ce se îndrepta spre casă, rostea vorbe prin care invoca ajutor cerului pentru „noroc la joc și la feciori”.

A doua zi de dimineață, ziua de Paște, „pe când cântă cocoșii a treia oară”, ieșea afară din casă și, cu fața îndreptată spre răsăritul soarelui, continua să invoce cerul pentru a-i aduce cât mai repede dragostea și măritișul.

La sfârșit, rostea: „Cum e mai ales grâul de sămânță din toate buruienile, așa să fiu eu mai aleasă și mai frumoasă decât toate fetele! / Cum e mai ales păunul decât toate paserile, așa să fiu eu mai aleasă și mai frumoasă decât toate fetele! / Cum nu poate face popa agheasmă făr de busuioc, așa să nu poate începe feciorii fără de mine nici un joc!”

Dragostea, sănătatea, bogăția

Se ducea apoi din nou la râu, lua apă și o arunca peste cap, umplea din nou cofa „cu apă proaspătă, neîncepută” și se întorcea acasă pe ulițe ferite ca să nu o vadă nimeni și nimeni să nu-i iasă în drum.

Acasă, ritualul continua:

…ia o strachină mare nouă, toarnă apă într-însa, ia apoi cele trei fire de busuioc, cu cari a fost de cu seară la râu, le pune și pe acelea în strachina cu apă dimpreună cu un ou roș și cu vreo câteva monede de argint sau de aur și apoi începe a se spăla pe obraz, învârtind în același timp oul în umerii obrazului, anume ca să fie sănătoasă și roșie la față ca oul;

plăcută, iubită și atrăgătoare ca busuiocul; curată ca argintul sau aurul;

să aibă bani mulți peste an; să fie jucată în duminicile și sărbătorile ce urmează, și să se poată în curând mărita.

„Pentru fete și juni se păstrează lumina de duminica dimineața, adecă când s-a ocolit biserica cu Învierea Domnului, și apoi acea lumină aprinsă se petrece prin cămeșa nouă.” (Datini din popor) | Ipolit Strâmbu, Tinere țărănci

Cărbunele aprins sau lumina de la Înviere

După toate acestea, „se schimba în cămașa cea nouă, cusută înainte de Paște”, nu înainte de „a petrece prin ea un cărbune aprins”:

„Precum este cărbunele acesta aprins și viu, tot așa să fiu și eu sprintenă, și precum pică cărbunele de iute și nu se oprește în cămașă, tot așa să fiu și eu văzută și băgată în seamă de toți”.

Unele fete obișnuiau ca, în loc de cărbune aprins, să petreacă prin cămașă lumină de la Înviere: „Pentru fete și juni se păstrează lumina de duminica dimineața, adecă când s-a ocolit biserica cu Învierea Domnului, și apoi acea lumină aprinsă se petrece prin cămeșa nouă”, se spunea în popor. Această lumină petrecută prin cămașă nouă, era credință poporului, „dădea sănătate și era bună de dragoste”.

În timp ce făceau asta, rosteau: „Cum a fost ziua Învierii / De văzută / Luminată / Prețuită / Și iubită […] Așa să vină și să tragă / Și la mine / Orișicine / Să fiu văzută / Prețuită / Și iubită / Și eu în toată vremea!”

Fata ce face aceasta e sigură că în sărbătorile ce urmează de bună seamă va fi iubită și stimată de toți, va fi bine văzută și jucată de feciori și că în scurt timp se va putea chiar mărita.

Invocând „Sfântul Soare” | Credit foto: Felix-Mittermeier / Pixabay

„Sfinte soare, sfânt domn mare!”

După masa de Înviere, ieșea în pragul casei și „uitându-se la soare”, rostea: „Sfinte soare, / Sfânt domn mare! / Ai 44 de răzișoare, / Patru mi le dă mie / Și patru ține-le ție, / Două să mi le pun / În sprâncenele mele / Și două în umerii obrazului / La toți feciorii să le par / Cireș de munte înflorit / Cu mărgăritar îngrădit!”

După ce împlinea tot acel ritual, mergea la petrecerea unde se adunau feciorii și alte fete de vârste apropiate. Etnograful Simion Florea Marian menționa:

Fiecare fată, nu numai în ziua de Paște, ci și mai pe urmă, pregătindu-și hainele pentru joc, are datină, după ce le-a scos din locul unde au fost păstrate, să le acațe pe ușă, pentru că, precum este ușa umblătoare și fiecare care vrea să intre în casă trebuie să o atingă, tot așa să fie și fata văzută, căutată de feciori, netrecând-o nimeni cu vederea.

Parfumul de odinioară era busuiocul: „Înainte de a pleca la joc, cele mai multe fete au datină de a-și freca mâinile și toate hainele cu busuioc, parte ca să fie plăcute și să fie întocmai ca busuiocul de căutate de toși feciorii și parte ca să miroase frumos”, scria etnograful.

„O seamă de fete își fac în ziua de Paști de dragoste […] și prin legături de flori de dragoste și culese din patru dealuri ori patru câmpuri.” (Simion Florea Marian) | Credit foto: Mira Kaliani

Legăturile de flori, cojile de ouă roșii, glia cu iarbă verde

Pe lângă aceste „farmece de dragoste” pe care le făceau fetele, mai era și obiceiul „legăturilor de flori, numite flori de dragoste și culese din patru dealuri, ori patru câmpuri”.

Afară de acestea, își mai fac încă și pe parte sau pe ursită, și anume nu numai ele singure, ci și prin fermecătoare sau vrăjitoare, și în același timp își dezleagă drumul spre căsătorie cu tort [fir tors de cânepă, de in sau alt material textil] tors de o fetiță de șapte ani.

Tot pentru a fi frumoase și îndrăgite, când mergeau la biserică în ziua de Paște, fetele „își puneau un ou roșu în sân”, iar peste zi, în ziua de Paște, „lipeau găoci de ouă roșii la ușile caselor lor, anume ca să le vie mai degrabă pețitori”.

Pentru a avea spor la lucru în anul ce urma, în anumite așezări din Transilvania gospodarii puneau sub pragul ușii fierul plugului, unde era ținut trei zile.

Tot în ziua de Paște, oamenii de la sate obișnuiau să pună „o glie cu iarbă verde lângă pragul casei, ca toți casnicii să calce pe iarbă verde, anume ca să fie sănătoși, plăcuți și frumoși ca iarba verde”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.