25 octombrie 2021, 22:57

Vremea darurilor, timpul împăcărilor: „În această țară, Crăciunul se sărbătorește în chip deosebit”

„Se spune că, la miezul nopții, în noaptea de Crăciun, apa se preface în vin și animalele vorbesc. În ajunul sărbătorii, copiii mâncau bostan ca să fie voinici și sănătoși în anul ce urma. În ziua de Crăciun, oamenii puneau în vasul cu apă pentru spălat un bănuț cu credința că astfel vor fi bănoși.”

În partea europeană de sud-est, „Crăciunul a fost o sărbătoare solstițială când oamenii celebrau divinitatea solară cu același nume”, iar „moș” sugerează „vârsta zeului adorat care trebuie să moară și să renască împreună cu timpul calendaristic al noului an”, remarca etnograful Ion Ghinoiu.

Obiceiurile de la sfârșit și început de an – Crăciun, An Nou și Bobotează – formează „scenariul morții și renașterii divinității”. De-a lungul veacurilor, sărbătorile creștine suprapuse peste cele precreștine, cele greco-romane și orientale peste cele autohtone, au dat naștere „unei realități spirituale unice în Europa”, comenta Ion Ghinoiu.

În jurul Crăciunului, s-au format numeroase datini și credințe, unele „mărunte”, cum le numea etnologul Tudor Pamfile. Câteva obiceiuri așa cum au fost adunate și consemnate de Tudor Pamfile și de etnograful Arthur Gorovei.

Când dușmanii se împacă. „Sosise Crăciunul, care, în această țară,
se sărbătorește în chip deosebit.
Oamenii își fac daruri, iar toți dușmanii se împacă.”
– Franco Sivori (genovez, secretar al domnitorului Petru Cercel), Memorial
Sursa: Călători străini despre Țările Române, 1971 –

De Crăciun, copiii mâncau dovleac copt ca să fie sănătoși și voinici | Credit foto: Mira Kaliani

De Crăciun, copiii mâncau dovleac copt ca să fie sănătoși și voinici | Credit foto: Mira Kaliani

Împrumutul, bostanul și cenușa

Un obicei respectat pe vremuri în special de cei care se ocupau cu albinăritul era legat de împrumut. Se spunea că, în ziua de 24 decembrie, nu e bine să dai ceva din casă „ca să nu se împrăștie gospodăria”, scria Arthur Gorovei. Dacă împrumutau ceva în acea zi, apicultorii „se așteptau să aibă probleme cu albinele”.

Unii gospodari, în apropierea sărbătorii de Crăciun, umblau prin sat să-și ia înapoi lucrurile date cu împrumut, „pentru ca sfintele sărbători să le găsească și pe dânsele acasă, căci altfel se crede că ele vor plânge”.

Copiilor li se dădea să mănânce bostan în această zi „ca să fie grași peste ani”.

Dis-de-dimineață, înainte de a mânca, gospodinele strângeau cenușa din vatră, iar primăvara, când făceau straturile, împrăștiau cenușa și rosteau: „Cum nu am mâncat eu în diminețile agiunurilor, așa să nu mănânce nicio lighioană roadele”.

Cete și daruri. „Să se știe că, în această țară, este obiceiul ca,
în ajunul sărbătorii Crăciunului, preoții din orașe și străinii, apoi copiii, școlarii,
cât și dascălii, adunați în cete, cete, să poarte icoana și să cutreiere prin oraș
în tot timpul nopții, trecând pe la casele dregătorilor și făcându-le urări de sărbătoare.
[…]
După aceea, se duc să-i felicite, mergând mai întâi la mitropolit, apoi la domn;
aceasta o fac pentru a primi răsplată. Ei au venit și la domnul nostru patriarh în timpul nopții
și au cântat cântece de Crăciun. El săruta icoanele și le dădea daruri. Ei plecau,
dar veneau alții și aceasta a ținut de seara până dimineața.”
– Paul de Alep, Călătoriile lui Macarie, Patriarhul Antiohiei, 1900, prima versiunea în limba română –

Cine se înveselește de Crăciun, se spunea, va fi vesel tot anul ce urma | Credit foto: Mira Kaliani

Cine se înveselește de Crăciun, se spunea, va fi vesel tot anul ce urma | Credit foto: Mira Kaliani

Fără rachiu, fără bătăi, fără lacrimi

În ajunul Crăciunului, nu se punea rachiu pe masă și nici nu se bea, pentru că, se spune, „rachiul este inventat de diavol care își va bate joc de cel care va bea, zicându-i că rachiul are întâietate înaintea tuturor bucatelor”.

Ca să nu facă „buboaie peste an”, oamenii se fereau să se bată: „În ajun de Crăciun, nu se dă cu pumnul, nici cu palma, că pe urmă câți pumni dai, atâția buboi faci peste an, și câte palme dai, atâtea răni faci”.

Oamenii credeau că persoana care plânge în ajunul Crăciunului, va plânge tot anul.

Spor, noroc și ursită – Când cerurile se deschid

Ca să le fie drag să muncească și să aibă spor la treabă în anul ce urmează, în ajunul Crăciunului, înainte de a răsări soarele, oamenii se trezeau și puneau mâna pe uneltele folosite la muncă – pe vremuri, cei mai mulți care aveau asemenea credințe lucrau la câmp, prin urmare atingeau coasă, sapă, furcă.

Ca să ai noroc, spuneau bătrânii pe vremuri, să nu mănânci „până la prânz în ziua când e ajunul Crăciunului”. Se mai spunea că, în noaptea ajunului de colind, „cine vede cerul deschis la cântatul cocoșilor, și unde toacă în cer, acela va fi sănătos și va avea noroc de bani”.

Fetele posteau și nu rosteau un cuvânt întreaga zi de ajun. La miezul nopții, când se priveau în oglindă, nu se vedeau pe ele, ci fiecare își vedea ursita.

În vremea sărbătorilor de iarnă, oamenii obișnuiau să pregătească pe o masă două pâini, sare, pește, grâu și un pahar cu apă, deoarece exista credința că, în această perioadă, cerurile se deschid și cei morți se întorc pentru câteva zile pe pământ. Pentru ei erau lăsate acele bucate.

Steaua, magii, lumina. „Biserica română are un mare număr de sărbători;
cele mai însemnate sunt Crăciunul, Paștele și Adormirea Maicii Domnului. Fiecare dintre aceste sărbători
este marcată de anumite obiceiuri tradiționale, care s-au transmis cu fidelitate în popor din vremurile cele mai îndepărtate.
Astfel Crăciunul dă azi prilejul unui spectacol (n. în original mascarade) reînnoit din Evul Mediu
și care are ca obiect de a reprezenta nașterea lui Iisus, ieslea în care este culcat,
steaua care anunță magii de la răsărit, plecarea acestora din urmă spre apus și
căutarea locului unde s-a născut la miezul nopții,cu lumina unui nou an, salvatorul lumii.
Un copil poartă o stea enormă, pictată și decupată; el este urmat de magi îmbrăcați în costume orientale;
escorta este formată din soldați romani, ținând câte o lance în mâna dreapta. Fiecare individ este înarmat
cu câte o făclie și cortegiul se plimbă astfel prin oraș, din poartă în poartă, recitând colinde,
un fel de balade religioase, care amintesc de Crăciunul nostru străvechi.”
– Jean-Henri-Abdolonyme Ubicini, Provinces d’origine Roumaines, 1856
/ Sursa: Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, 2009 –

Busuiocul dragostei

Busuiocul semănat de fete în dimineața de Sângiorz era purtat de tinere la brâu, în sân și în păr.

Numit „busuiocul dragostei”, în ajunul Crăciunului, și al altor mari sărbători calendaristice, fata își punea acest busuioc sub pernă, ca să-și viseze ursitul, să aibă noroc în dragoste și căsătorie, ca să fie arătoasă și atrăgătoare, explica Ion Ghinoiu acest obicei în Zile și mituri.

Pentru a le da de știre blajinilor că este Crăciunul, oamenii „pun pe apele curgătoare coji de nucă și râurile le duc la ei”. | Credit foto: Mira Kaliani

Pentru a le da de știre blajinilor că este Crăciunul, oamenii „pun pe apele curgătoare coji de nucă și râurile le duc la ei”. | Credit foto: Mira Kaliani

Cojile de nucă

Într-o lume îndepărtată, „la vărsarea apei Sâmbetei în Sorbul Pământului”, se află blajinii, „oameni ca noi românii, dar mici la făptură, puțintei la minte și incapabili de a face rău”, scria Ion Ghinoiu în Zile și mituri.

Sunt creștini și țin cele două mari sărbători, Paștele și Crăciunul, „dar cum sunt așa despărțiți de lume, nu știu nici când este Crăciunul, nici când este Paștele”. Și atunci, oamenii le dau de veste.

La Crăciun, oamenii pun pe râuri coji de nucă și râurile le duc până la ei, să afle blajinii că este Crăciunul și „să-l ție și ei”, așa cum, de Paște aruncă în ape curgătoare coji de ouă roșii, care, atunci când ajung în lumea lor, îi anunță pe blajini că e vremea să sărbătorească Învierea.

Obiceiul colindelor. „În această perioadă, diferențele dintre stilul vechi (iulian) și stilul nou (gregorian)
sunt mai derutante ca oricând. În ciuda faptului că am un calendar dublu,
nu știu niciodată dacă suntem pe 1 sau 13 ale luni (n. în fapt, diferența era de 13 zile,
prin urmare data de 1 pe stil vechi era 14 pe stil nou). Există totuși și o parte bună,
pentru că avem o lună întreagă de sărbători.
[…]
Crăciunul pe stil vechi a sosit însoțit de pregătiri elaborate. Se păstrează obiceiul colindelor
și a fost într-adevăr extraordinar de frumos când, în seara de Ajun, au început să vină
corurile de băieți care ne-au cântat vechile imnuri.
Moș Crăciun vine tot pe horn, ca și în America.”
– Ethel Greening Pantazzi, România în lumini și umbre (1909–1919), Editura Humanitas, 2015 –

Colacii de Crăciun și semnificațiile lor

Petrecerea sărbătorilor Crăciunului nu putea fi concepută fără „colacii „din aluat dospit” preparați de femeile „curate”. Alimente sacre, aceștia se mâncau la mesele și ospețele rituale, se dăruiau colindătorilor și, „prin pomană, spiritelor morților”, consemna Ion Ghinoiu.

Colacii de Crăciun erau făcuți în formă de cerc, potcoavă sau stea, „închipuind Soarele, Luna și stelele de pe Cer”, sau de păpușă și cifra opt, „care reprezintă trupul antropomorf al divinității indo-europene și creștine”, de cerc umplut sau de diferite animale și păsări sacre.

În funcție de forma și elementele decorative, dar și de momentul ales pentru a fi oferit, colacul de Crăciun transmitea anumite mesaje pe care le-a descrifrat etnograful Ion Ghinoiu:

În raport de formă, denumire și ornamente, de momentul oferirii, de perioada păstrării și contextul rito-magic al folosirii, colacii de Crăciun reprezintă sacrificiul spiritului grâului la Anul Nou și ocupația, vârsta, sexul, statutul social al celui care oferă sau îi primește. Adesea, colacul de Crăciun se păstra până la Măcinici, la pornirea plugului, când se punea în bârsa plugului sau în coarnele boilor pentru a fi mâncat de gospodari și vitele de muncă sau era «înmormântat» sub brazda plugului.

Prepararea, urarea și primirea colacului, ruperea și utilizarea acestuia sunt momente ceremoniale de adâncă trăire spirituală, încărcate de numeroase practici și credințe preistorice.

Dacă… Ce mai ziceau oamenii: Dacă în ziua de Crăciun e cald, „încât se pot ține ușile deschise”, atunci la Paște va fi frig.

„Trecând vremea toate obiceiurile au degenerat.” (Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată) | Credit foto: Mira Kaliani

„Trecând vremea toate obiceiurile au degenerat.” (Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată) | Credit foto: Mira Kaliani

 

Și vremea trece, trece… „Când au mai trecut doi ani după ce am venit în București, am plecat și eu cu «bună dimineața». Era pe vremea aceea obiceiul ca și liceenii adunați în grupuri măricele,
care de multe ori ajungeau până la 40, să plece cu moș ajunul. Fiindcă erau pe acea vreme multe case
care respectau datina și-și făceau o plăcere și o petrecere din primirea colindătorilor.

Era actorul Pascaly care, de cu seară, se instala în antreul casei,
din dărătul unei mese mari pe care se aflau coșuri cu nuci, cu covrigi de cei mici, cu mere, cu pahare pentru vin, cu samovarul cu ceai.
Și alături damigenele cu vin. Până aproape de ziuă, Pascaly primea neobosit și vesel și ura copiilor
sănătate și un an mai spornic și ciocnea paharul și avea o vorbă bună pentru fiecare.
[…]
După colindă, venea Crăciunul cu toate stelele, vicleimurile și balurile mascate.
Trecând vremea toate obiceiurile au degenerat.”
– Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, 1927 –


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.