21 mai 2022, 12:15

Ziua biruinței soarelui asupra întunericului: „Ei sărbătoreau începutul anului cu mare alai, cu jertfe și cu jocuri”

„De ce începem anul la sfântul Vasile și nu la sfântul Gheorghe, ori la sfântul Dumitru ori la altă sărbătoare mare?”

La 1898, George Coșbuc scria un articol despre anul nou în care a răspuns și acestei întrebări.

„Toate popoarele creștine de pe fața pământului încep anul la 1 ianuarie, adică la o săptămână după Crăciun”, povestea autorul istoria stabilirii celei dintâi luni și zile din an de-a lungul vremurilor. El afirma:

Lucrul e limpede: fiecare popor și-ar putea începe anul la o anumită zi, care-i place lui, păsându-i puțin de ceea ce fac alte popoare. Ziua, de la care începem a număra un an nou, poate să fie volnică, precum volnică ni se pare a noastră, a creștinilor.

De ce începem anul la sfântul Vasile și nu la sfântul Gheorghe, ori la sfântul Dumitru ori la altă sărbătoare mare?

Care e pricina că tocmai la mijlocul iernii să începem anul, și nu la mijlocul verii, la începutul toamnei?

Ce să știi răspunde la asta! Iată ce.

„Care e pricina că tocmai la mijlocul iernii să începem anul, și nu la mijlocul verii, la începutul toamnei?” (George Coșbuc) | Camil Ressu, Zi de iarnă

„Și iarăși încep să ciupească una din cealaltă”

„Din pricina învârtirii Pământului și a felului cum stă el în fața soarelui, nu toate zilele și toate nopțile de peste an sunt asemenea de lungi”, nota George Coșbuc.

Cu toții știm că „iarna zilele sunt scurte, iar nopțile foarte lungi, și, dimpotrivă, vara sunt nopțile scurte și zilele lungi”. Astfel:

Nici zilele, nici nopțile nu stau pe loc, ele scad mereu și cresc mereu, așa că tocmai cu cât scade ziua, cu atât crește noaptea, și așa o duc ele într-un an întreg.

Sunt ca o balanță. Abia apucă să stea bine cumpănite, adică noaptea să fie tot așa de lungă cât ziua, și iarăși încep să ciupească una din cealaltă.

Răstimpuri

După cum se știa și atunci, în vreme de un an ziua stă „bine-cumpănită” cu noaptea în „două răstimpuri”: „odată primăvară, tocmai în ziua celor 40 de mucenici (9 martie – n. după calendarul pe stil vechi), și odată toamna, cu trei zile după sfânta Maria mică sau cu trei zile înainte de ziua Crucii, la 11 septembrie”. În aceste zile, noaptea e „deopotrivă de lungă ca ziua”, preciza Coșbuc. El detalia cu informații:

Aceste răstimpuri se zic equinocții (așa a fost scris cuvântul de autor); unul e începutul primăverii, celălalt – începutul toamnei.

Oamenii, chiar cu mii de ani înaintea noastră, au băgat de seamă acest lucru. Au băgat de seamă în care răstimp e ziua cea mai lungă și în care ziua cea mai scurtă.

Cea mai lungă zi e la 9 iunie, tocmai cu două săptămâni înainte de Sânziene; iar ziua cea mai scurtă e la 9 decembrie, la trei zile după Sân-Nicoară (sfântul Nicolae). Aceste două răstimpuri se numesc solstiții, unul de vară, altul de iarnă; cel dintâi e începutul verii, al doilea – al iernii.

Avem, așadar, în cursul unui an, patru răstimpuri vrednice de băgat în seamă – patru popasuri ale soarelui – două equinocții și două solstiții, care răspund la cele patru schimbări de vreme ale anului: primăvara, vara, toamna și iarna.

„Sunt ca o balanță. Abia apucă să stea bine cumpănite, adică noaptea să fie tot așa de lungă cât ziua, și iarăși încep să ciupească una din cealaltă.” (George Coșbuc) | Credit foto: S. Hermann & F. Richter / Pixabay

„Nu putea să fie o zi oarecare”

Cum trebuia să existe „o zi statornică de la care să înceapă anul” și cum aceasta „nu putea să fie o zi oarecare, cum a lăsat-o Dumnezeu”, ci să aibă „un rost”, oamenii „s-au învoit să înceapă anul de la un equinocțiu ori de la vreun solstițiu”, explica George Coșbuc. Deși, adăuga, au fost „siliți să facă așa”.

Vechii greci începeau anul la solstițiul de vară, „adică din ziua în care începe soarele să scapete”. Romanii au făcut la fel, un timp, apoi „au venit la alt gând și și-au început anii de la equinocțiul de primăvară, la 9 martie”.

Martie a fost la romani prima lună, aprilie – cea de-a doua, apoi, cum spuneau denumirile, septembrie – luna a șaptea, octombrie – a opta, noiembrie – a noua, decembrie – a zecea.

Vechile denumiri au fost preluate din latină, dar „nu se mai potrivesc”, preciza publicistul: „Septembrie vrea să zică «luna a șaptea» – la ei, într-adevăr septembrie era luna a șaptea din an; la noi, însă, e a noua, fiindcă începem anul de la ianuarie, nu de la martie, ca ei”.

„Ziua biruinței soarelui asupra întunericului”

Germanii au fost printre primii care au început anul de la solstițiul de iarnă, povestea Coșbuc, adică de la ziua în care „soarele începe să se ridice pe cer”. Ei sărbătoreau începutul anului „cu mare alai”, cu jertfe de vite și cu jocuri, căci, ziceau ei, această zi e „ziua biruinței soarelui asupra întunericului și a frigului”.

„După ce a început să prindă aripi creștinismul, părinții bisericii au fost siliți să stabilească o zi de la care să se înceapă anul”, preciza George Coșbuc. Acesta explica:

Să-l înceapă de la martie, ca romanii? Popoarele păgâne nu voiau în ruptul capului să se lepede de obiceiul lor; iar părinții bisericii, vrând să încreștineze pe păgâni, au trebuit să le lase neatinse obiceiurile, să le mai treacă cu vederea multe de-ale lor.

Vechii greci începeau anul la solstițiul de vară, „adică din ziua în care începe soarele să scapete”. (George Coșbuc) | Credit foto: Joe / Pixabay

„Greu să-i faci să-și lepede sărbătorile”

Cum serbările de an nou țineau înainte nouă zile, a zecea zi a fost serbată „ca An Nou creștinesc”:

Și iată de ce Anul Nou al creștinilor cade a zecea zi, după solstițiul de iarnă (n. Coșbuc menționa că, „în biserica noastră însă cu 22 de zile după solstițiu”, având în vedere diferențele de calendare).

[…]

Sărbătorile statornice, acele cu zi anumită, cad toate în zilele de sărbători ale păgânilor, care s-au încreștinat. De ce? Fiindcă era greu să faci pe păgânii încreștinați să se lase deodată și cu de-a sila de obiceiurile lor din strămoși, să-și lepede sărbătorile, să-și uite idolii lor și zeii.

Ei trebuiau deprinși cu încetul. Astfel s-au lăsat neatinse zilele lor de sărbători, dar în loc de zeii lor cu încetul s-au rânduit sfinți creștini într-aceste zile, ca să fie sărbătoriți. Toți zeii păgâni au fost înlocuiți cu sfinți creștini.

„Ei trebuiau deprinși cu încetul. Astfel s-au lăsat neatinse zilele lor de sărbători…” (George Coșbuc) | Piatra Soarelui, Muzeul Național de Antropologie din Ciudad de México

„Ca poporul să se întoarcă cu drag spre noi”

Pentru a întări cele afirmate, George Coșbuc a inclus și scrisoarea papei Grigore I, Grigore cel Mare (c. 540 – 12 martie 604), din jurul anului 597, către abatele Mellitus, care urma să se întâlnească cu Augustin în Anglia. Augustin a fost ales de papa Grigore I să meargă în Anglia cu misiunea de a răspândi creștinismul printre păgânii anglo-saxoni; el a fost primul arhiepiscop de Canterbury. În scrisoare, papa cerea să se adopte o atitudine de „apropiere” și nu una de „confruntare” în ce privește atragerea oamenilor spre creștinism.

Scrisoarea, așa cum a fost publicată de George Coșbuc:

Spuneți lui Augustin, că după multă chibzuire, iată la ce convingere am ajuns, în ce privește încreștinarea englezilor. Anume, cu nici un chip să nu dărâmați bisericile păgânești ale lor; nu, ci să dați jos numai idolii, să stropiți clădirea cu aiasmă (agheasmă), să clădiți un altar și să puneți icoane. Căci, dacă acele clădiri sunt trainice, noi trebuie să le prefacem din temple păgâne în adevărate case ale lui Dumnezeu, ca astfel poporul, când va vedea că nu i se dărâmă templele, să aibă tragere de inimă spre creștinism, să se întoarcă cu drag de la păgânism spre noi, să cunoască pe Dumnezeul nostru cel blând și îngăduitor, și cu atâta mai cu drag să se adune în biserică, cu cât vor ști că se adună la locul unde au fost obișnuiți să se adune și părinții lor…

Oamenilor inculți și spiritelor înăsprite nu le poți tăia deodată felul lor de viață.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol