23 septembrie 2020, 17:03

Zmeiele de la Sfântul Ilie și „blăstemul” fără efect. „Suvenire” din viața lui Vasile Alecsandri

„Familia mea este originară din Veneția. Pe timpul când această republică era în strălucire, un străbun al meu, om cu inimă îndrăzneață și cu spirit cavaleresc, veni în Moldova, se puse cu a lui spadă în serviciul țării, se căsători cu o româncă și deveni obârșia familiei Alecsandri. În una din călătoriile mele, am descoperit mai multe persoane cu același nume în Veneția, în Padova și în Ferara.”

Cu aceste rânduri scrise în mai 1865, la Mircești, într-o notă intitulată ‘Suvenire din viața mea’, și-a început Vasile Alecsandri povestea vieții lui. Din aceste însemnări s-au păstrat câteva însemnări. Din ceea ce a rămas, aflăm că tatăl său, „vornicul Vasile Alecsandri, om de o mare înțelepciune, de o probitate rară și înzestrat cu simțiri generoase”, și-a făcut prin forțe proprii „o avere însemnată”. Despre mama lui, Elena Alecsandri, născută Cozoni, tot de origine italiană, care, în urma căsătoriei, a avut șapte copii, cinci fete și doi băieți, mărturisea că avea „suflet nobil și îngeresc”.

Părul sălbatic, mama Gafița și vătaful Gheorghe

„Sunt născut în Bacău, la anul 1821, luna iulie, în timpul revoluției grecești ce a izbucnit mai întâi în Moldova sub comanda prințului Ipsilanti. Țara fiind pe atunci în prada eteriștilor greci și a ienicerilor, părinții mei fură nevoiți a se adăposti în codri, cu copiii lor și cu câțiva servitori credincioși.”

Despre perioada copilăriei, petrecute la Iași și la moșia de la Mircești, cumpărată de tatăl lui, Alecsandri nota:

„…întrevăd ca prin vis priveliști câmpenești dominate de un păr sălbatic, o căsuță mică în Iași, în care locuise familia mea, și figurile unor țigani sclavi ce tremurau dinaintea mamei Gafița, o jupâneasă de casă, în care maica mea avea toată încrederea, și dinaintea bărbatului ei Gheorghe Ciolacu, un grec de la Hio, ciunt de o mână, și care era vătaf. Amândoi erau tipul cel mai adevărat de servitori credincioși ce cu vremea fac parte din familie.”

Imagine: Anja/Pixabay

Porojan, cel cu nume de șatră, tovarăș de copilărie.

Unul dintre tovarășii de copilărie i-a fost un băiat dintre „robii noștri”, ce purta „un nume mai mult de șatră decât de salon”, Vasile Porojan. După ani, vestea morții acestuia i-a răscolit multe amintiri din „începutul vieții lui”: „Am pierdut în Vasile Porojan… pe rivalul meu în jocul de arșice și în azvârlitura de pietre pe deasupra bisericii Sfântului Ilie din Iași, vecină cu casa părintească”.

„Poamele din grădină nu apucau niciodată a se coace din cauza noastră, căci amândoi ştiam a ne acăţa ca veveriţele pe vârfurile cele mai nalte ale copacilor roditori.
[…]
Singura deosebire ce exista între noi doi consista într-aceea că pentru fărdelegile noastre copilăreşti, numai Porojan era pedepsit de cătră jupâneasa din casă, mama Gahiţa! Câte bătăi a mâncat el, sărmanul, pe socoteala mea!… De-abia scăpat din mâinile jupânesei cu chica topor şi cu obrajii bujoraţi de palme, el alerga la mine şi, uitând usturimea, mă îndemna să ne jucăm în puf.
[…]
Cum ştia de bine să înalţe zmeie de hârtie poleită până sub nori şi să le trimeată răvaşe pe şfară!… Acele zmeie cu cozi lungi erau fabricate de dascălul bisericii şi purtau pe faţa lor următoarele cuvinte scrise cu slove cirilice:
«Afurisit să fie cu tot neamul lui şi să ardă în jeratecul iadului acel care ar găsi acest zmeu căzut şi nu l-ar aduce în ograda Sfântului Ilie.»
Zmeul sforăind purta acest blestem pe deasupra oraşului, fiind pândit de toţi băieţii mahalalelor, şi când i se întâmpla să cadă din văzduh, devenea prada lor; blăstemul nu producea nici un efect, din cauză că hoţii nu ştiau carte…”

Un pitar și un boier școlit la Paris

Primele învățături le-a luat în particular, apoi tatăl lui l-a înscris la pensionul unui francez deschis la Iași. De aici s-a despărțit de prietenul copilăriei, care a fost dat „pe mâna unui brutar pentru ca să învețe a plămădi pâini, ciurecuri, colaci, cozonaci…”

La școala franceză, printre alții, i-au fost colegi Mihail Kogălniceanu, cel care a ajuns ministru și mărturisea la un moment dat că n-ar schimba Moldova cea săracă pentru cel dintâi tron din lume și viitorul „aftior” Matei Millo, care a vrut să ajungă cineva.

În 1834, alături de alți tineri din boierimea Moldovei, printre care s-a aflat și viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri a fost trimis la Paris, unde a stat cinci ani, „cercând, după dorința părintelui meu, să mă pregătesc pentru studiul medicinii, apoi pentru studiul dreptului… Cercare zadarnică, fiind contrară imaginației mele vagabonde și aplecării mele pentru literatură…”

Laie de țigani, pictură de Nicolae Grigorescu, [1870-1875] Galeria de Artă Românească Modernă. Muzeul Național de Artă al României

„…Stăpâne, ce ţi-am greşit ca să ne urgiseşti astfel?”

În 1854, după ce a murit și tatăl său, a devenit proprietar al moșiei de la Mircești și a eliberat atunci „toți robii noștri, voind astfel să recunosc amicia lui Porojan pentru mine”.

Scena eliberării a fost povestită de Alecsandri:

„Frumoasă zi a fost aceea când, din balconul casei de la Mirceşti, am declarat ţiganilor adunaţi că sunt liberi! Că nu li se vor mai lua copiii pentru a fi crescuţi şi deprinşi ca servitori în casa boierească şi că pot să meargă unde le place fără împiedecare din partea nimărui. Surprinderea lor s-a manifestat prin o exclamare sălbatică, şi bucuria lor prin o mie de sărituri deşanţate, ca oameni muşcaţi de tarantelă. Vro trei bătrâni însă au început a plânge şi a-mi zice: «Stăpâne, stăpâne, ce ţi-am greşit ca să ne urgiseşti astfel, păcătoşii de noi?!… Ne faci slobozi?… Cine o să ne poarte de grijă de azi înainte?… Cine o să ne hrănească, cine să ne îmbrace, cine să ne cunune, cine să ne îngroape?… »
Vorbe deşarte pentru mulţimea ce intrase în paroxismul beţiei!… Toţi, părăsindu-şi bordeiele, plecară a doua zi cu tot avutul lor ca să meargă… Unde?… Nu o ştiau nici ei, dar se porniră ca să calce peste orizon şi să afirme dreptul lor de oameni liberi… Laia se opri la cea întâi crâşmă, pentru ca să celebreze noua lor poziţie socială, apoi se opri la a doua crâşmă, pentru ca să cinstească în sănătatea cuconaşului, apoi se opri la a treia,… apoi la a patra…
Peste şase luni, s-au întors cu toţii la Mirceşti, goi, bolnavi, morţi de foame, îngheţaţi de ger, şi au căzut în genunchi cu rugăminte ca să-i primesc iar robi ca în vremile cele bune, după cum spuneau ei…”

Portret al lui Vasile Alecsandri făcut de Mișu Popp | Wikipedia, domeniu public

„Veșnic tânăr și ferice…”

În 1840, a fost numit la conducerea teatrului din Iași, alături de Costache Negruzzi și Mihail Kogălniceanu. A scris numeroase piese dramatice, în special pentru prietenul lui Matei Millo, unul dintre cei mai populari actori ai timpului.

Despre acest poet, boem, aristocrat povestitor, „veșnic tânăr și ferice”, istoricul literar Ion Negoițescu scria:

„Alecsandri este un povestitor ce-și câștigă lectorii prin degajarea aristocratică, picant superficială […] Lui îi place să fie ascultat […] El petrece cuviincios, ca un patriot epicureu, la vederea naturii umane și fizice…
Bunătatea şi dragostea curată de viaţă îi înnobilează stilul, dându-i acea elevaţie seniorală de ins cult, foarte deprins cu înţelepciunile înlesnitei existenţe de moşier fără vocaţie acaparatoare. Iubitor de privelişti strămoşeşti, curios faţă de sufleteştile reverberaţii ale firii, dar şi pasionat călător, […] Alecsandri se preumblă parcă uneori într-o patrie şi alteori într-o străinătate cu faţă de Halima laică, domestică: miracolul s-a înlocuit cu neprevăzutul, cu plăcerea itinerariilor fortuite.”

„Chiar dacă moda vrea să asocieze numai versuri la numele lui Alecsandri”, cum scria Mihail Sadoveanu, el a avut bucuria de a povesti și a făcut asta în scrisori, în impresii din călătorii, în articolele publicate.

Borsecul și muștele

Despre Borsec, unde a fost la o cură, a scris într-o povestire:
„Borsecul e un ce care nu se poate numi nici târg, nici sat, pentru că n-are nici ulițe, nici magazii, nici locuitori. El este o adunătură de vro cincizeci de case de lemn pustii și are multă asemănare cu muștele, care stau moarte toată iarna, pentru ca să învieze în primăvară.
Trei părți ale anului Borsecul este o cușcă deșartă, pe care numai urșii din munți o vizitează poate; iar cum sosește luna lui iunie, atunci, ca o persoană leșinată ce își vine în simțiri, el începe a prinde la suflet sau, mai bine zicând, la suflete.
Casele se locuiesc încet-încet, și în puțină vreme el se transformează într-un târgușor viu și plin de tot soiul de figuri străine. Munții de pemprejur pierd sălbătăcimea lor, pentru ca să se prefacă în primblări misterioase, și în locul unde cârâiau cioarele mai înainte, acum o bandă de muzicanți de la Cronstat cântă fel de fel de simfonii: valțuri pentru nemți, ungureasca pentru maghiari și Tu-mi ziceai odată pentru români.
Cu toate aceste însă, vai și amar de nenorocitul ce are păcatul de a sosi cel întâi în Borsec! El are toată vremea a se încredința că în contra opiniei lui Cezar, e mult mai bine a fi al doilea într-o capitală decât cel întâi într-un sat.”

Castelul Peleș, Corneliu Drăgan Târgoviște | corneliudragan-targoviste.ro

Totul e alb, soarele s-a ascuns și spectacolul e frumos…

Într-o epistolă din data de 8 octombrie 1888, trimisă de la Castelul Peleș, Sinaia, unde era deseori printre oaspeții reginei Elisabeta, Alecsandri scria:
„Astă-noapte, pe furiș, iarna s-a coborât de pe vârful munților în vale. Totul e alb împrejurul nostru și omătul cade neîncetat, ca și când ar vroi să ascundă orice urmă de verdeață. Brazii sunt acoperiți de țurțuri, atmosfera încărcată cu negură și soarele s-a ascuns nu știu unde, pentru ca să nu-i degere nasul.
Spectacolul e frumos, prea frumos, dar îmi place a-l admira de după geamuri, pe când focul pâlpâie în sobă și ceaiul mă îndeamnă să-l beau pentru ca să-mi păstrez căldura. Știi cum se ghemuiesc mâțele la gura sobei și cu ce ochi visători se uită în fund când se apropie iarna, astfel și eu, închis în casă privesc năvălirea zăpezii în sânul țării.”

Iarna și paltoanele legendare

În decembrie 1883, i-a trimis prințului Ghica o scrisoare de la Mircești unde „trei, patru, și uneori cinci luni de zile, retras în căsuța mea, îmi închipuiesc că sunt într-o corabie prinsă de sloiurile Mării Baltice…”

„Iată-ne cu iarna în țară! Ea a sosit noaptea, pe furiș, și s-a grăbit să-și scuture cojoacele pe fața pământului pentru ca să afirmeze stăpânirea ei…
[…]
E timp de a se culege pe acasă și de a se adăposti la gura sobei în așteptarea altei regine mult mai atrăgătoare, Primăvara, care va detrona în curând pe bătrâna uzurpatoare.
[…]
Eu, amice, deși mare admirator al frumuseților iernii, splendide la lumina soarelui și fermecătoare sub razele lunii, mă feresc de contactul ei prin întrebuințarea unui număr, ajuns a fi legendar, de paltoane și de blăni. Când o văd sosind, o întâmpin cu bătrânescul cântec poporal: Soră-mi ești, soră să-mi fii, / Iar la noi mai rar să vii.

Vasile Alecsandri s-a stins din viață în ziua de 22 august 1890 și a fost înmormântat în grădina casei de la Mircești.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.