13 noiembrie 2022, 16:41

„Cu o ținută de multă distincție, cu spirit vioi și deschis, era una dintre femeile cele mai sărbătorite ale Bucureștilor” – Frumuseți de odinioară

„De o frumusețe plină de farmec, cu o ținută de multă distincție, cu spirit vioi și deschis, Zoe Golescu era una dintre femeile cele mai sărbătorite ale Bucureștilor. Portretul ei în culori […] îți duce gândul la frumoasele femei ale Bucureștiului de altădată…”

Spre sfârșitul veacului al XVIII-lea, pe la 1792, într-o familie numită Farfara s-a născut o fată care a primit numele de botez Zoe. În timp, i s-a mai spus Zoița și Zinca.

Despre copilăria acestei fete, se știu puține.

„Probabil, va fi învățat, cum se obișnuia pe vremea aceea în casele boierești: puțină grecească, prin dascălii greci ce se aciuiau pe la curțile boierilor noștri, ceva franțuzească, ce începuse a fi tot mai la modă către amurgul vremii fanariote, ceva geografie, istorie și «moralicești lucruri»”, scria istoricul George Fotino într-o amplă lucrare despre boierii Golești, din 1939.

De la Farfara la Golescu

Nimic nu s-ar fi scris despre această Zoe dacă nu s-ar fi căsătorit cu unul dintre bărbații „cei mai răsăriți ai vremii sale, un om de autentice însușiri”, cum l-a prezentat istoricul pe Constantin (Dinicu) Golescu.

Când s-au căsătorit, Zoița avea 12 ani, iar soțul ei – 28. După un an, când abia împlinise 13 ani, a născut o fetiță. Sarcina, firesc, o epuizase și adormea pe loc oriunde se așeza, iar cei ai casei o luau ca pe un copil și o așezau în pat să doarmă.

Au urmat patru băieți, cunoscuți posterității sub numele de frații Golești.

La scurt timp după nașterea ultimului lor copil, în 1818, cei doi au locuit separat. Zoe a rămas la conacul de la Golești, iar Dinicu i-a luat pe băieți cu el la București și i-a trimis apoi la școli din Apus.

Zoe Golescu, când avea în jur de 28 de ani, pe la 1820

„Un stil personal și simțit”

Tradiția familiei spune că Zoe a învățat limba franceză mai ales după ce s-a măritat. Corespondența cu fiii ei a fost în franceză, iar despre „stilul” ei de a scrie George Fotino comenta:

Nu știm cum va fi scris grecește. Scrisori grecești de ale ei nu avem. Franțuzește însă – cu toată ortografia uneori bizară și sintaxa pe alocuri stângace – Zoe Golescu scrie mai bine, desigur, decât fiii ei, crescuți și învățați în țări străine. Ea scrie numai franțuzește și scrie într-un stil personal și simțit.

Se presupune că soțul ei nu a avut nici o prea mare influeență asupra „formării spirituale și sufletești a tinerei sale soții”:

… dacă lui i se vor fi datorând cunoștințele ei și dacă prin umanitarismul lui se vor fi explicând ideile ei liberale, sunt chestiuni care întârzie sub semnul întrebării. Înclinăm să credem totuși că înrâurirea lui nu va fi fost hotărâtoare.

„Acea stăpânire de sine în restriște”

În scrisorile ei, Zoe l-a amintit o singură dată pe Dinicu, în legătură cu o datorie pe care acesta o avea. Ceea ce „este al ei însăși, ceea ce nimeni nu-i putea da, era acel instinct al mamei…, acea stăpânire de sine în restriște”, scria George Fotino:

Născută în plin fanariotism, Zoe Golescu a trăit, în copilăria și prima ei tinerețe, ani întunecați ai istoriei țării sale: iureșuri de oști străine, opreliști și apăsări de tot felul, molimi ce pe atunci făceau prăpăd când veneau. Anii aceștia vor fi adâncit urme în sufletul ei și-i vor fi dat acea tărie sufletească pe care i-au moștenit-o copiii.

„Unele s-ar cere cuprinse în pagini de antologie”

A avut – „spre deosebire de mai toți ai ei” – „un real dar epistolar”. George Fotino scria:

Mici răvașe în care se răsfață cu copiii, lungi scrisori entuziaste sau sfătoase, epistolele Zincăi Golescu, scrise într-un scris stăpânit, lipsit de înzorzonări, alineat și urcător, s-ar cere – unele – cuprinse în pagini de antologie.

Dinicu Golescu

Nu doar frumusețe

De la copila fragilă ce adormea în jilțuri, Zoe a devenit o femeie cu un caracter puternic, care răspândea în jur „admirație și respect”.

Ideile iluministe ale soțului au avut o anumită influență asupra tinerei, iar ea a învățat franceză și își cucerea oaspeții nu doar cu frumusețea, ci prin educația pe care și-o făcuse.

S-a bucurat din plin de plăcerile vieții și, ca multe femei educate din epocă, a fost deschisă schimbărilor, ceea ce se poate vedea și din portretul ei. Rochia pe care o purta avea o croială ce imita moda europeană, pariziană, a epocii. În schimb, soțul ei, cu toate ideile înaintate pe care le avea, păstra vechea ținută orientală ce-i dădeau omului acea aplecare spre trândăvie.

«Une dame élégante»

George Fotino o descria:

De o frumusețe plină de farmec, cu o ținută de multă distincție, cu spirit vioi și deschis, Zoe Golescu era una dintre femeile cele mai sărbătorite ale Bucureștilor. Portretul ei în culori […] îți duce gândul la frumoasele femei ale Bucureștiului de altădată…

[…]

Să ne-o închipuim – frumoasă cum era – printre femeile societății românești de odinioară, pe care prințul de Ligne le-a văzut «tolănite pe divane, cu capul dat pe spate sau rezemat pe un braț de alabastru…»

[…]

Păstrând încă ceva din viața orientală pe care o va fi dus în cei dintâi ani ai tinereții și însușindu-și destul din moda și deprinderile mai noi, Zoe Golescu ne apare în vremea domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica o femeie de lume, «une dame élégante», frecventând balurile Bucureștilor, unde voia să fie «aussi jolie que possible», dar și gospodină foarte grijulie de nevoile casei și foarte pricepută în ale moșiei.

Unul dintre foștii ei robi se pare că avea o vorbă: „Ce face Goleasca nu mai desface nimeni!”

Nicolae Grant, Casa din Golești

„Mămicuța”

Într-o scrisoare datată 12 septembrie 1839 către Ștefan, unul dintre fiii ei, îi povestea despre „viața monotonă de la Golești, unde își trecea cea mai mare parte din vreme cu grijile moșiei” și îi spunea: „N’est pas que je suis une bien brave maman? Avoue donc si ce n’est pas vrai”.

A fost pentru copiii ei „mama iubitoare și devotată, duioasă și înțeleaptă” – aceștia, „și numai ei”, își îngăduiau să-i spună „mămicuța”. Ginerele ei, care era de altfel cu aproape 20 de ani mai în vârstă decât ea, o numea în scrisorile pe care le trimitea cumnaților săi „excelente mère”, „vénérable dame”, „respectable maman”.

După moartea lui Dinicu

La moartea soțului ei, Dinicu, răpus de holeră la 53 de ani, în octombrie 1830, Zoe avea în jur de 38 de ani. Ea a locuit când la fiica ei, Ana, la Craiova, unde soțul ei era ispravnic, când mergea la Golești pentru a rezolva problemele numeroase cu care se confrunta moșia, fie la casa ei care era atunci la marginea Bucureștiului.

Casa din centrul Bucureștiului, de pe Podul Mogoșoaiei, cumpărată de Dinicu, a fost vândută după trei ani de la moartea acestuia. Pe locul casei lui Dinicu a fost ulterior Palatul Regal, iar astăzi este Muzeul Național de Artă.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol