Începutul erei roșii
În urmă cu un secol, la Petrograd se încheiau evenimentele care aveau să fie cunoscute drept Revoluția din Octombrie. În urma acesteia regimul țarist din Rusia a fost răsturnat, iar bolșevicii au preluat puterea. Revoluția a fost în realitate o lovitură de stat și a reprezentat momentul fondator al unui regim totalitar. Acesta avea să se răspândească după al Doilea Război Mondial în toată Europa de est, în urma ocupării acestor state de către trupele armatei roșii aflate în drum spre Berlin.
Puține evenimente au avut un impact atât tragic asupra cursului istoriei, precum Revoluția bolșevică. De asemenea, puține evenimente istorice au fost atât de distorsionate de mituri precum cele petrecute la Petrograd în urmă cu 100 de ani. Imaginea revoltei bolșevice ca o luptă eroică a maselor s-a datorat în realitate aparatului de propagandă sovietic și nu realităților istorice.
Cursul istoriei secolului al XX-lea ar fi fost cu siguranță altul dacă forțele comuniste nu ar fi preluat puterea. Însă, trupele lui Lenin au triumfat, țarul Nicolae al II-lea a fost executat împreuna cu toată familia sa și au urmat 74 de ani de „dictatură a proletariatului”, cea mai neagră perioadă din istoria Europei.
Europa sub cortina de fier
Utopia regimului de inspirație marxistă a început cu Lenin și cu Revoluția din Octombrie, a continuat cu crime în masă, deportări, persecuții și a culminat cu Marea Teroare a lui Stalin din anii ’30. Doar între 1922 și 1953, în Uniunea Sovietică au pierit între 40 și 62 de milioane de oameni, o cifră uriașă dacă o raportăm la ororile produse de Germania Nazistă a lui Hitler. După al Doilea Război Mondial, revoluția a fost „exportată” cu succes și în statele est-europene, Uniunea Sovietică stabilindu-și aici sferele de influență. Acest lucru l-a determinat pe Churchill să enunțe celebrul discurs al cortinei de fier la Universitatea Fulton, Missouri, în 5 martie 1946, acesta precizând că „de la Stettin în Baltica, până la Trieste în Adriatica, o cortină de fier a căzut peste continent. În spatele acestor linii se găsesc toate capitalele fostelor state ale Europei Centrale şi de Est, Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate aceste ilustre oraşe, cu populaţiile lor, se găsesc în ceea ce trebuie să denumesc sfera sovietică, şi toate sunt supuse de o manieră sau alta, nu numai influenţei sovietic ci și unui control foarte strâns şi, în unele cazuri, crescând al Moscovei„.
Fiecare regim comunist din Europa de est a încercat să emuleze ulterior cât mai mult Uniunea Sovietică, crimele lui Stalin găsindu-și ecou și în țări precum Ungaria, Polonia, Bulgaria sau România.
Cicatricile unui regim totalitar
În România interbelică comuniștii reprezentau o cruntă minoritate (aproximativ 1000 de persoane în toată țara). Mai mult decât atât, aceștia erau priviți ca agenți ai Moscovei, deoarece foarte puțini erau etnici români, aceștia promovând și o agendă care era în contradicție cu aspirațiile naționale, lipsindu-le practic o bază de masă solidă în rândul populației. Dincolo de toate ei erau totali devotați Kremlinului și Cominternului (organizația fondată de Lenin în 1919 care avea ca scop răspândirea comunismului în lume). Acapararea puterii de către comuniști s-a produs gradual și a fost susținută de trupele sovietice „eliberatoare” ajunse în țară. Au urmat persecuțiile în rândul elitelor partidelor istorice și ale intelectualității dizidente. Liderii comuniști au rescris de fiecare dată istoria partidului (ca în celebra lucrare a lui George Orwell, 1984), astfel încât să își poată legitima propriile acțiuni.
Nimeni nu a scăpat represiunii care avea loc atât în rândul populației cât și în interiorul partidului. Valuri succesive de epurări erau comandate pentru a menține coeziunea partidului, pentru a acumula putere în interiorul lui și pentru a oferi o imagine în oglindă față de evenimentele care aveau loc simultan la Moscova. Obsesia pentru controlul absolut al vieții private a dat naștere poliției politice care era aservită unicului partid conducător. Închisorile erau un alt mijloc prin care partidul își menținea dominația absolută, aici găsindu-și sfârșitul majoritatea elitei politice anterioare, dar și dizidenți din rândurile intelectualilor, studenților, sau pur și simplu ale populației de rând.
Atmosfera de teroare și suspiciune generalizată a domnit până în 1989, atunci când regimurile comuniste au cunoscut sfârșitul în toată Europa de Est. În România, elita conducătoare care a urmat a venit în mare parte tot din rândurile fostului partid unic, aceștia neînțelegând faptul că regimul comunist murea cu totul și nu doar o formă a sa. Frontul Salvării Naționale, din care s-au desprins ulterior diverse formațiuni politice aflate și astăzi pe scena politică românească, moștenise reminescențele Partidului Comunist, iar evoluțiile ulterioare au demonstrat acest lucru.
În România, regimul comunist a fost lipsit de legitimitate încă de la început, partidul unic venind la putere pe cale violentă, menținându-se la putere prin violență, și sfârșind în mod inevitabil tot prin violență în decembrie 1989.
[Sursă imagine: commons.wikimedia.org]
1 comentariu