„Da…
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit-
Celor ce plutesc pe mare,
Celor ce plutesc pe vânt,
Celor ce plutesc în versuri,
În coloare
Şi în cânt,
Celor ce plutesc de-a pururi după cum le-a fost ursit…
Da…
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit”

Emfatic, expresiv, plastic, Ion Minulescu a oferit posterităţii o bogată metamorfoză poetică a experienţei sale personale, transpusă sub semnul unui simbolism tardiv care i-a format reputaţia de „maestru simbolist” (Ion Trivale), „adevăratul stegar al simbolismului” (Eugen Lovinescu) sau „agentul cel mai activ al simbolismului înainte de război” (Șerban Cioculescu). Poezia sa eterică încă mai reuşeşte să câştige admiraţia cititorilor, prin dinamica şi accesibilitatea sa.

Biografie

Ion Minulescu se naşte în 1881, în noaptea de 6 spre 7 ianuarie, în Bucureşti, dar copilăreşte la Slatina, de unde este mama sa, Alexandrina Ciucă. În 1897 îi apar primele poezii în revista „Povestea vorbei” de la Piteşti, unde este elev. În 1898, sub pseudonimul I.M. Nirvan publică în „Foaia pentru toţi”. După finalizarea studiilor liceale la Bucureşti, poetul pleacă la Paris pentru a studia dreptul, la care renunţă, preferând să se afunde în literatura simbolistă franceză.

Din 1905 publică poezii şi fragmente de proză în revista „Viaţa Nouã” a lui Ovid Densuşianu, iar din 1906 publică parte din versurile care vor alcătui „Romanţe pentru mai târziu” în „Viaţa literarã şi artistică” a lui Ilarie Chendi. Toto acum încheagă ” o prietenie frumoas” cu Dimitrie Anghel. Poetul participă la „sâmbetele literare” organizate de „Convorbirile critice” ale lui Mihail Dragomirescu, cerc din care mai fac parte Rebreanu, Gârleanu, Mihail Sorbul, potrivit historia.ro

În 1908, sub direcţia sa apare „Revista celorlalţi” în colaborare cu Mihail Cruceanu, Eugeniu Stefănescu-Est, N. Davidescu, Eugeniu Sperantia, care se declară împotriva tradiţionalismului. Tot acum apar și primul volum de versuri, „Romanţe pentru mai târziu”, precum şi povestirile simboliste „Casa cu geamuri portocalii”. În 1912 Minulescu scoate ce-a de-a doua revistã, „Insula”, care adunã colaboratori precum G. Bacovia, Claudia Millian, Eugeniu Stefănescu-Est, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu, M. Săulescu, N. Davidescu. Ca şi prima, îşi înceteazã apariţia dupã cel de-al treilea număr. 1913 marchează apariţia celui de-al doilea volum de versuri, „De vorbã cu mine însumi”. Anul următor poetul se căsătoreşte cu Claudia Millan, autoarea volumelor „Garoafe roșii” (1914), „Cântări pentru pasărea albastră” (1923), „Întregire” (1936), cu care are o fiică dedicată artelor plastice.

Ca autor dramatic, Minulescu îşi face debutul în 1921, când pe scena Naţionalului se reprezintã „Pleacă berzele” şi „Lulu Popescu”. Poetul devine director general al artelor în Ministerul Artelor şi Cultelor, funcţie pe care o va deţine pânã în 1940. În 1927 Minulescu reapare pe scena poeziei cu volumul „Spovedanii”, inclus ulterior în „Strofe pentru toatã lumea”. Un an mai târziu scriitorul publică romanul autobiografic „Corigent la limba românã”, câştigând totodatã şi Premiul Naţional de Poezie. Un nou roman este publicat în 1933, „3 şi cu Rezeda 4”. Sub titlul „Nu sunt ce par a fi” Minulescu îşi adunã poeziile din ultimii ani.

La 11 aprilie 1944, în urma unui stop cardiac, Minulescu se stinge din viaţã în Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

Repere ale simbolismului

Simbolismul românesc, până să atingă faza de maturitate odată cu marele poet, a fost mai întâi precedat de câteva încercari de redefinire a lirismului. Era mai mult o idee care îşi aştepta reprezentantul. Originea poeziei simboliste stă sub semnul încercărilor de eliberare de sub ”tirania” poetică a lui Eminescu, care obligă poezia de dupa el să stagneze în epigonism. Doar Macedonski impune o metamorfoză poetică care se voia a fi în opoziţie eminesciană. Dimitrie Anghel trăieşte drama de nu-şi publica primele poeme, prea sufocate de eminescianism. Simbolismul apare ca o nevoie de individualizare, „singurul fel de a nu muri de eminescianism” (Felix Aderca). Dar noul curent este totuşi nevoit să se revendice de la Emiescu, pentru că el oferă poeziei ulterioare atât şuvoiul liric, cât şi necesitatea redescoperirii.

Minulescu se prezintă ca un poet al tuturor, nu doar al elitelor, aşa cum s-a erijat Macedonski. Are o lirică dinamică, lipsită de orice sterilitate, cu o preferinţă vădită pentru trăiri, nu pentru concepte. Renunţă la polemicile de cenaclu şi la speculaţiile teoretice, el se adreseazã agorei  însetate de poezie. Simbolul este însă prin definiţie ceva ascuns, doar sugerat prin anumite imagini difuze. Cum se împacă simbolul cu dorinţa de comunicare a autorului?

Menţinând un cod, dar unul lejer şi seducător prin eufonie şi coloratură. Se străduieşte să menţină deschis orizontul imaginii. Tehnica sa poate fi privită ca un fel de dizidenţă în interiorul simbolismului. Simbolul devine alegorie, imaginile se succed dinamic, nu difuz, sinesteziile şi corespondentele sunt speculative, misterul nu are sens în sine, ci ca un pretext de efecte retorice. De altfel opera sa stă sub auspiciile zodiei retorice, are o acusticã deosebită, o magie bazată pe sonoritate. Melodia este la el simbol. Un simbol al personalităţii sale, care trebuie sã se exprime, nu să rămână interiorizată.

Are o prezenţă misionară („Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare”), care vrea să se facã înţeleasă. Necesitatea comunicării şi de depăşire a alienării se regăseşte şi în erotică: „Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri”.

Simbolismul neortodox minulescian mizeazã pe obsesia comunicării. Poezia sa, de o muzicalitate plastică, captează în mod spectaculos, mai ales prin structură decât prin versul în sine. Nu are sens decât dacă prin ea se creează un dialog cu audiența. Chiar şi solilocviile sunt tot o formă de dialog, romanța reprezentând comunicarea nostalgică cu parteneraul absent. Prin tot felul de efecte sonore şi cromatice, cititorul este în permanenţă invitat să participe la actul de creaţie.

Poezii

• Romanțe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908
• De vorbă cu mine însumi, București, 1913
• Spovedanii, colecția Manuscriptum, 1927
• Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Națională, 1930
• Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundațiilor, 1936
• Versuri, ediție definitivă îngrijită de autor, 1939

Proză

• Casa cu geamurile portocalii, B.P.T., 1908
• Măști de bronz și lampioane de porțelan, Ed. Alcalay, 1920
• Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920
• Pleacă berzele, Ed. Alcalay, 1920
• Roșu, galben și albastru, Ed. Cultura națională, 1924
• Manechinul sentimental, Ed. Cultura națională, 1926
• Corigent la limba română, Ed. Cultura națională, 1929
• Bărbierul regelui Midas, București, 1929
• 3 și cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933
• Cetițile noaptea, Ed. Cultura națională, 1933

---