Frați unul altuia sau, uneori, părinți unul altuia, Daniel și Gabriel Lungu, au fost abandonați la naștere. Sunt gemeni și povestea lor e una. Au trecut prin trei centre de plasament: leagănul și încă două. Au plâns de multe ori, unul pe umărul altuia și s-au sfătuit ce sa facă.

Mai au trei frați – care nu au știut de existența lor – și o mama – care a conceput cinci copii și nu se stie de ce, a păstrat lăngă ea numai trei.

Față de alți ”copii din sistem” deși simți că vorbele lor ascund multe trăiri negative, Daniel și Gabriel nu sunt furioși. Sunt recunoscători că au fost la ”casa de copii” și că au avut șansa să învețe pentru a deveni asistenți sociali pentru alte generații de copiii abandonați.

La 30 de ani sunt mândri, nu cer, muncesc și știu ce înseamnă recunoștința. De fapt, Daniel și Gabriel dovedesc din plin că viața oferă când ți se pare că e mai puțin probabil. Condiția e să mergi pe drumul tău.

Cea mai negră perioadă a vieții lor e legată de perioada în care au fost internați la Centrul de plasament Liteni, unde ”chiar și la șapte ani, cât aveam noi – mărturisește Daniel – ne-am mirat de căt de mulți copii erau acolo – 400 – și numai băieți. Am spus: Gata! Ni se schimbă viața. Aici e Iadul!”

Povestesc când unul, când altul. Mă uit la ei și îmi dau seama că vor să scoată la lumină povestea, ca pe o mărturisire ținută în suflet prea mult.

”Abia în 1997 am avut primul contact cu familia noastră: doar mama și fratele cel mare. Era ordin să se facă reintegrea în familie a copiilor abandonați și trebuia să se facă o ședință cu părinții sau rudele de până la gradul patru. Nu se spunea că te întorci în familie dacă ai condiții, ci obligatoriu. La 14 ani așadar, am văzut-o și noi prima dată pe mama”– explică Gabriel. ”Avem încă trei frați- doi băieți și o fată. Ei au rămas în familie”– completează fratele său Daniel, iar întrebarea mea pornește pe negândite: ”De ce? De ce ei au rămas și voi nu? Ați aflat?”

Fără să răspundă,Gabriel continuă:”…dar nu ne condamnăm părinții. Poate dacă rămâneam acasă, nu aveam șansa pe care am avut-o, de a face la Suceava Liceul cu Program Sportiv și apoi Facultatea de Asistență Socială la București și de a lucra în centrul de plasament cu copiii”. Înteleg că și-au pus întrebările rostite de mine, de multe ori și pentru că nu au găsit răspuns, au preferat să meargă mai departe. O fi întelepciunea care le-a permis să se detașeze, să-și urmeze viața, deși au ajuns la ea cu prețul suferinței.

Au rămas în relații civilizate cu familia, dar când merg să-și viziteze nepoții, simt răceala. Așa se face că la 14 ani au înteles că ei nu au unde se duce.

Din centrul de plasament au ajuns în stradă!

Era vinerea mare și au fost anunțați fără nici o pregătire că nu mai pot sta la Centrul de plasament Liteni. ”Trebuia să aducem situația școlară pentru a putea merge în excursie sau tabără, dacă se făcea. Eram bucuroși pentru că învățam bine. Educatorul ne-a spus că nu-l interesează și că noi trebuie să părăsim sistemul”–  povestește Gabriel. Tot el creionează o complicitate a naturii la răul care apărea în viața lor: ”ploua foarte tare afară. Parcă era un semn de la Dumnezeu. Când ne dusesem cu carnetele era soare și cum am auzit vestea, afară a început ploaia.” 

”A fost un șoc imens pentru noi- continuă Daniel. Plângeam amandoi și ne întrebăm ce facem acum, încotro plecăm? Imaginați-vă că ieșeau din centru, așa în șir, 100 de băieți cu bagaje. Noi am plecat spre gară, prin ploaie.  Nu aveam unde să mergem și am dormit noaptea în gară la Liteni. A fost inspirația mea, un semn divin, că i-am spus fratelui meu să mergem la Suceava, la presă și spunem ce am pățit”.

Și au dreptate să considere că a fost mâna divină pentru că, din relatările celor doi frați, aflu că au mers până la Suceava fără bilet, pentru că nu aveau nici un ban și când au coborât în gară la Burdujeni, au văzut o jurnalistă luând interviu unei femei. Ei aveau de gând să meargă pe străzi până dadeau de reclamele ziarelor și să meargă acolo, dar norocul și-a arătat fața. Jurnalista Dana Humureanu i-a ascultat, probabil convinsă de lacrimile și spaima din ochii lor, i-a luat la redacție și cât suna la autorități, o colegă a ei le-a adus de mâncare. Cei doi băieți nu mai mâncaseră de multe ore,  de când părăsiseră centrul de plasament.

Directorul de atunci al DGASPC Suceava, dna Laurenția Ulici nu știa de situație. A reacționat imediat. Ulterior s-ar fi dovedit că asistenta socială își facea anchetele din birou și a fost dată afară.

În sâmbăta dinaintea sărbatorilor pascale, baieții au mai primit încă o dată … șansa de a sta într-un centru de plasament. Da, șansa! Așa o consideră și așa au valorificat timpul, până la 26 de ani, învătând să-și facă un viitor.

”Suntem nevinovați, vrem să facem școală, nu vrem să ajungem vagabonzi”– așa i-au spus jurnalistei, și așa au făcut.

Din cei 40 de tineri din generația lor, de la centrul de plasament, doar ei au luat examenul de capacitate și s-au înscris la liceul din Liteni. Când acesta s-a desființat s-au mutat la Suceava. Daniel și Gabriel Lungu au avut încă o oportunitate: de a merge la facultate la București. Povestesc despre asta cu mândrie: ”am trăit în sistemul de protecție și asta am vrut să facem, să-i ajutăm la rândul nostru pe alții. Eu – spune Daniel –  sunt angajat la o organizație, aici în Suceava – AREAS – pentru că mi-am dorit să lucrez cu copii cu probleme diferite. Dl Vasile Gafiuc este cel care le-a oferit primul lor loc de muncă, dar Daniel a dorit plecat să lucreze în sistemul de protecție.”

Îi întreb care dintre oamenii pe care i-au întâlnit în viață i-ar putea numi ”părinte” și nu se gandesc mult înainte de a răspunde: Daniel vorbeste despre Vasile Gafiuc – ”mereu când am avut momente grele a fost lângă mine și a lucrat și cu alți tineri din centre de plasament. El e ca un părinte pentru mine.” Gabriel își aduce aminte de o altă figură părintească din viața lor, care i-a sprijinit din clasa a doua și care a dispărut când aceștia sustineau examenul de capacitate, este dna Poenaru, profesor de limba rusă și romană. Gabriel își amintește că doamna le aducea mâncare de acasă ca să îi ajute.

Viitorul, tot împreună?

Da, cei doi nu-l pot proiecta altfel. Legatura lor s-a călit în focul vieții, și e prea profundă pentru a le permite destine separate.

”Mulți ne-au întrebat de ce nu am rămas la București. Nu, noi n-am vrut. Se spune ”Omul sfințește locul”. Noi am vrut să lucrăm acolo de unde am plecat. Ne întreabă și dacă nu ne facem o familie. Dar ca să-ți faci o familie trebuie să ai unde, să ai o casă. Noi de când ne-am angajat strângem ban cu ban să avem ceva și de șapte ani de când lucrăm strângem ban cu ban în bancă și așteptăm să ni se aprobe un credit și să ne cumparam casă”– spune Gabriel Lungu.

”De ce nu ați aplicat pentru o locuință ANL la primirie?”– întreb eu.

”Copiii din centre de plasament nu primesc casă ANL. Nu ne putem baza decât pe noi”.

Da, cred că au dreptate. Viața le-a și arătat! Daniel și Gabriel sunt doi oameni maturi cu o singură poveste. Sunt doi copiii abandonați de familie, dar singurii care au studii superioare, dintre cei cinci frați, pentru că ei au luptat. Așadar povestea lor e atipică și distruge mentalități: e istoria șansei de a fi orfan ocrotit de stat, transformată în succes.

---