”La un zâmbet fain și convingător participă și degetele de la picioare”, ne asigură, într-o relaxată întâlnire cu jurnalista Ioana Ciurlea, de la Digi 24, fotograful și artistul vizual Alex Gâlmeanu. Omul cu portretele, căci este cunoscut în viața publică în special pentru fotografia sa de portret.

Fiu de regizor

Alex e fiu de artist, tatăl său, Pompiliu Gâlmeanu, a fost regizor de film documentar. Are 41 de ani, și până acum a avut șansa de a fotografia și președinți de stat, și oameni care locuiau în canale. A intrat acolo, în canalul-locuință, după ei, a fotografiat orice se află între cele două extreme.

A fost un timid, dar s-a tratat prin fotografie. Pentru că îi place să fotografieze oameni, iar interacțiunea cu ei i-a rezolvat ”oarecum” chestiunea timidității. Asta cel puțin îi mărturisește Ioanei Ciurlea, la emisiunea ”Oamenii dimineții”, realizată în parteneriat cu site-ul editiadedimineata.ro.

Prima fotografie i-a fost publicată de revista Salut, care azi nu se mai află pe piață. O revistă pentru tineri, care i-a făcut o bucurie.

Proiecte inedite

Alex nu e cunoscut doar pentru portretele sale, ci și pentru proiectele inedite pe care le realizează, unul dintre ele fiind muzeuldefotografie.ro.

Are un fel unic de a vedea realitatea prin prisma experiențelor și căutărilor sale, și poartă în fiecare moment cu el un aparat de fotografiat cu care imortalizează ce vede în jurul lui, în speranța că pozele lui – are mii de imagini arhivate – vor servi ca „ferestre” către lumea de azi pentru cei din viitor.

Despre fotografie

Se transpune în lumea lui unică, a fotografiei, și vorbește cu înflăcărare când trebuie să explice jurnalistului cu care dialoghează ce anume face special fotografia. Ce presupune complicitatea, comunicarea cu cel pe care îl fotografiezi. E convins că, de fapt, în fotografie, marea diferență o face modul în care comunici cu cel care se află în fața aparatului de fotografiat.

”Este o relație de comunicare mai ales emoțională între două persoane care se întâmplă să aibă un aparat de fotografiat între ele. Prezența aparatului între ele strică tot mirajul ăla. Principala mea cerere atunci când fotografiez pe cineva este să își seteze mintea sau să facă măcar eforturi minimale de a uita de aparatul de fotografiat. Ai vrea ca un zâmbet să fie un zâmbet, n-ai vrea să fie doar o grimasă”, mărturisește, dând detalii din ”bucătăria internă” a meseriei sale.

Zâmbetul și degetele de la picioare

Ei, și dacă nu e suficient de convingător cu asta, Alex are și alte detalii: ”la un zâmbet fain și convingător participă și degetele de la picioare, și nu exagerez. Adică nu este o chestiune care se întâmplă la nivelul feței, este o chestiune care se întâmplă energetic la nivelul întregului corp”. O explicație foarte plastică, din partea unui om cu 25 de ani de experiență în domeniul fotografiei.

”Nu îmi place să fiu un fotograf cu experiență. Îmi place să cred că încă sunt copil, cumva, că sunt veșnic la un nou început. În fiecare zi caut să învăț lucruri noi. Vreau să fiu surprins, așa, de ce se întâmplă în jurul meu, și să nu consider că știu, că eu sunt important”, spune, cu modestie.

Perfecționist

E oarecum mândru de ce a realizat până acum, dar perfecționistul din el nu îi dă pace. ”Trăiesc și cu impresia și cu povara faptului că nu am făcut destule. Sunt condamnat la o veșnică nemulțumire, de fiecare dată găsesc câte ceva de schimbat post-factum”, spune.

În ziua de azi, cam oricine ar suficienți bani în buzunar și e dispus să cumpere un smartphone cu o cameră foto performantă poate să se considere fotograf. Oare? Se simte profesionistul amenințat, din cauza tehnologiei, ajunse la-ndemâna oricui?

Alex Gâlmeanu mărturisește că preferă să nu se simtă amenințat, preferă să știe că fotografia înseamnă 90% minte și creier, și nu tehnică. Că este un concurs de idei, de gândire, de creație, nu un concurs de butoane.

Oameni și fotografii

A experimentat cam tot ce se putea în materie de fotografie, iar acum are suficient spațiu să se întrebe dacă nu cumva oamenii care l-au solicitat pentru fotografia portret pentru o anumită îndemânare pe care o are de a aduce o stare de normalitate și de firesc chiar și în cazul unor ședințe foto foarte complicate.

Ce-l sperie pe Alex? Aflați, desigur, de la ”Oamenii dimineții”, dar vă dezvăluim și noi, aici: îl sperie timpul. Cu care pretinde că are o relație specială.

Teama de timp

”Acum, cu mai mult păr alb îmi dau seama că s-ar putea să am mai multe zile în spate decât în față. Am în studio un ceas format din patru ceasuri. Cele patru ceasuri măsoară numărul de zile. Unul dintre ele măsoară numărul de zile de când m-am născut. Cifra asta o folosesc foarte des și în alte proiecte. Am un jurnal, iar data jurnalului nu este o dată calendaristică, ci pur și simplu este un număr, care reprezintă numărul de zile de când m-am născut. E o cifră foarte personală. A doua cifră din acel calendar de patru ceasuri reprezintă numărul de zile pe care îl mai am de trăit, care reprezintă speranța de viață pentru bărbați, pe București, statistica oficială. Dacă s-ar respecta statistica aia ar trebui să încetez din viață la o anumită dată, pe care am pus-o acolo și există o numărătoare inversă către data respectivă. Al patrulea ceas reprezintă o dată și mai personală: câte zile mai am să ating vârsta la care a murit tatăl meu. Iar ultima cifră e probabil cea mai optimistă dintre ele: câte zile aș mai avea să îl ating pe cel mai longeviv bărbat de pe planetă. O să fiu foarte, foarte dezamăgit dacă nu o să depășesc 100 de ani. Cred că o să rămân cu dezamăgirea asta, cred că o să am curiozități până în ultima zi”, e declarația-metaforă a lui Alex Gâlmeanu, ca o spovedanie, aproape.

Urmăriți-l pe Alex Gâlmeanu la ”Oamenii dimineții” și oriunde îi puteți găsi fotografiile. Cum ar fi AICI.

Și aruncați un ochi la muzeul lui: muzeuldefotografie.ro.

---