Știți filmele alea apocaliptice, când se produce un cataclism, armata înconjoară o zonă și toți, ca potârnicile, încearcă să scape din încercuire? Cam asta mi s-a întîmplat mie, miercuri dimineața.

Povestirea de mai jos ar putea îmbrăca un titlu specific celor de la Vice – “Am încercat să evadăm din România, ca să nu o faceți voi”. Ar fi amuzant, dar nu suficient. S-ar putea intitula și “România, escape room mioritic”. Sau “The Road to Hell”, după piesa lui Chris Rea. Și s-ar intitula în alte 100 de feluri, pentru că asta-i treaba cu România. Oricât ai încerca să o sintetizezi, ea nu se lasă supusă șablonizării. Este unică, irepetabilă, ieșită din tipare. Nu neapărat în sensul bun.

Știți și voi.

Podul Prieteniei s-a dărâmat (KARAOKE PARTY)

Poate că ați văzut la știri ce s-a întâmplat miercuri pe podul de la Giurgiu-Ruse, denumit al “Prieteniei” din considerente care îmi scapă.

Un șofer de TIR din Turcia a dat cu oiștea-n gard, mai precis cu utilajul din dotare și pe la 3 dimineața a spus stop-joc traficului de pe podul “Prieteniei”. Până s-au trezit bulgarii din somn, până au sunat un prieten, până s-a prins partea română, ca la partaj, că progenitura e comună și că trebuie să facă și ei câte ceva, cozile către vamă se întindeau pe mai mulți kilometri.

Nu, nu e o figură de stil. Trezit la 3 dimineața, mi-am pus borcanele la coadă (la una dintre cele trei cozi, de fapt), calculând că până la vamă am 1,5 km.

Știți cum se întâmplă, la început oprești, aștepți răbdător 5 minute, vezi că nu se mișcă nimic, închizi motorul. Mai stai 10, te dai jos din mașină să te dezmorțești, faci câțiva pași. Auzi un zvon, te duci să verifici (vorba lui Andrieș – “Am întrebat un milițian”) și așa constați că situația nu e tocmai roz.

După care trebuie să iei o decizie.

Au trecut vreo 45 de minute și nu știi nimic. Începi să te gândești unde să suni. Ți-e jenă să deranjezi la 112, na, poate au situații mai nasoale de rezolvat, plus că ești cetățean, poate altcineva are nevoie de ei mai mult decât tine.

Găsești un număr de telefon de la Vama Giurgiu. Ei trebuie să știe. Culmea, nu sună ocupat! (wow, ce noroc!)

…intră direct faxul.

(pentru cei care au deschis televizorul după anul 2.000, rog căutați pe Wikipedia ce e acela un fax, nu acesta e scopul materialului).

Până la urmă, suni la 112. Îți ceri scuze. Da, ei cunosc situația. Dar atât. Cât timp durează – nu au de unde să spună. Practic, aproape că ți-e rușine că știi mai multe detalii decât ei.

Unde să mai suni? Poliția de Frontieră.

Au call center, răspund. Nici ei nu știu prea multe, doar din tonul lor îți dai seama că e ceva de durată. Încă se fac măsurători. Îi știi pe români harnici, bătuți doar de bulgari, nu trebuie să îți închipui prea multe. Iei la puricat harta aia interactivă a Poliției de Frontieră, cu traficul din vămi. Scrie timp de așteptare 180 de minute. Le explici că deja au trecut vreo 120. E ca în bancul ăla prost cu magazinul închis pe care scrie “Vin în 5 minute“. 180…dar de când?

Nici asta nu știu. Ți se sugerează să cauți mijloace alternative. Asta și faci.

Mijloace alternative

Se dă una bucată călătorie cu mașina spre Thassos, un pod blocat. Ce-i de făcut?

Începi să cauți soluții pe net. Pentru “pod peste Dunăre” găsești tone de materiale care anunță construirea a noi poduri. Cred că sunt patru sau cinci, deja numai research-ul ăsta poate să fie un material separat. Ce mișto o să fie când o să fie. Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii, cum zicea melodia. Pe hârtie avem, cred, vreo șase-șapte bucăți de poduri. În realitate-s două, spre bulgari.

Ăsta, blocat, apoi mai e cel de la Calafat.

Dar există și bac-uri. Adică un fel de rude mai mici, mai proaste și mult mai puțin încăpătoare ale ferry-boat-urilor cu care treci tu în Thassos. Sunt oare o soluție?

Cel mai aproape, cam 60-70km, este cel de la Zimnicea. Merită riscul, nu? Decât să stai în coadă la ce-o fi, plus că o să se și încălzească… merită încercat.

Waze și cap compas Zimnicea.

Drumul Giurgiu-Zimnicea ar putea fi foarte lesne închiriat americanilor. Nu de alta, dar misiunile Artemis își propun să pună piciorul (sau șenila) pe Lună. Iar aici, credem noi, ar fi cea mai tare platformă de testare a utilajelor pe Lună.

Drumul în sine nu este prost, este foarte prost. Iar când treci din Giurgiu în Teleorman devine chiar execrabil. Începi să mărunțești din buze, iar copilul, în spate, face ochii mari, este un vocabular la care nu a avut acces prea des.

În mintea ta începi să speculezi asupra denumirii Tel Drum, că tot ești în Teleorman. Poate Tel vine de la “teleportare”, pentru că, în mod clar, doar asta ar putea fi soluția.

Mașina se resimte și ea. Toate bucșele, piulițele, amortizoarele și arcurile sunt suprasolicitate. În final, ceva cedează.

Ai noroc, cu kilogramul. E doar plăcuța de la număr, desprinsă de trepidații. Dai un scoci și dă-i bătaie.

Miza e să ajungi la bac înainte de ora 11.30, oră la care pleacă bacul, dar și să ajungi înaintea altor mintoși care au coclit – pardon, clocit – fix planul tău.

Un bac prea îndepărtat

La Zimnicea (oraș despre care am auzit doar la Cotele Apelor Dunării, când eram mic) caut indicatoarele spre bac. Le găsesc. Cu greu. Sunt ruginite și cred că au prins toate Congresele Partidului. Ăla de dinainte de 1989.

O coadă de aproape un kilometru, în zona în care se presupune că ar fi bacul, e semn că și alții au gândit la fel. Coada e lungă, iar locuri la o traversare doar 20.

Iar cel mai nasol, nimeni să-ți spună ceva. Trebuie să te uiți pe “Maps” să-ți dai seama dacă vama e după colț sau trei păduri mai încolo. Încă o dată plătitorul de impozite e lăsat să se descurce cum poate.

Începe să se încălzească. Verifi harta lui pește prăjit cu timpii de vamă și aici, la Zimnicea, harta spune 10 minute. Ce-ai în față nu încape în trei feriboturi grecești.

Iar oamenii din fața ta încep să se întoarcă, să abandoneze.

This is Sparta!

O nouă analiză a situației. Acasă, sau următorul bac.

“No, this is Sparta”, șoptesc, așa că pun cap-compas Turnu Măgurele.

Pe drum dau și câteva telefoane. Întâi la Primăria din Turnu Măgurele. Nu răspunde nimeni, e prea dimineață, sau poate numărul nu mai e bun. Ce mai contează, încerci să tai, nu mai curge sânge.

Caut un număr al bacului, și găsesc unul doar de pe partea bulgară. Trebuie neapărat să verific funcționarea lui. Găsesc un material că pe 5 august utilajul s-a bușit și nu se știe cât durează reparația. Să nu mă duc degeaba.

La bulgari nu răspunde nimeni, însă – wow – cinci minte mai târziu sunt sunat înapoi. Da, mi se confirmă de partea bulgară, bacul funcționează.

O nouă goană de 60 de km, suspicionând deja că orice mașină care te depășește sau pe care o depășești ar putea să fie de la “concurență”. Iar la cât sunt bacurile de mici, concurența se anunță mai mare decât la Medicină, în anii ăia buni.

La Turnu Măgurele e coadă și nu prea. Pare acceptabil. Hai că se poate. Două ore maxim și, gata, scapi. Încerci să îți regăsești optimismul.

Pentru că vei avea nevoie de el.

Numai că ritmul de îmbarcare este infernal. Un transport înseamnă șase TIR-uri sau vreo 30 de mașini.

Nimic nu se pierde, totul se topește

Între timp s-a făcut infernal de cald. Aerul condiționat își dă duhul după atâta funcționat pe loc, iar la bord citești 45 de grade.

Oamenii se topesc. Nimeni nu mai poate, nimeni nu mai vrea, nimeni nu mai are răbdare. Ai putea să vinzi cu 5 euro un pahar de apă rece, să moară de ciudă “investitorii” de pe Otopeni.

Fiecare caută umbra, dar și la umbră sunt grade destule. La un moment dat un domn, care probabil tocmai și-a terminat ultima rezervă de apă, se îndreaptă, agale, către un container cu două pet-uri goale.

Te gândești fără să vrei la eroismul celor care au cântat pe Titanic, cu apa până la genunchi. România de acum, însă, îți dă o stare de repulsie, animalică, tot ce vrei este să scapi, să ieși, să evadezi. Ce rost mai are să reciclezi pet-uri dacă nu poți recicla oamenii?

Și toată mizeria asta costă vreo 73 de lei, pentru o mașină și trei persoane. Nu știu în ce limba Kaca înseamnă Casierie, dar gluma pare adecvată.

Vestea proastă cade ca un trăsnet. Oamenii de pe bac vor să își ia pauză. De fapt nu că vor ei, așa spune legea, iar când legea spune ce trebuie și ne dă drepturi, noi o respectăm.

Un comitet de inițiativă propune înființarea ad-hoc al unui “fond al clasei” (n-am găsit altă rimă), să-i ungem pe tovarăși să continue lucrul. Tovarășii însă țin mai mult la programul lor decât la ceva bani în plus, așa că intră în pauză pentru o oră și jumătate.

Este ora 13, totul se topește. La bord, termometrul a luat-o razna, arată 52. A cedat și el psihic.

Orbii conduși de orbi

Ești izolat în no man’s land, între vamă și Dunăre, simți cum îți fierbe creierul.

Evident că apar și discuții. Când la supermarket ai de ales între două case, tot timpul tragi cu ochiul să vezi cum se mișcă cealaltă. Dacă pare mai vioaie, nu mai ești om.

Așa și acum. Vezi, brusc, o mulțime care începe să se agite. Un tip cu tricou pe care scrie mare „Hilfinger”, pare cel mai entuziast și dă din mâini cu o frenezie rar întâlnită. Repede mă prind și de ce, are familia într-o dubiță cu numere de Italia. Cel care se presupune că a luat-o în fața lui are un VW Pantheon nici prea nou, dar nici prea vechi și o ceafă trapezoidală proaspăt rasă care impune respect. Genul pe care îți vine din prima să îl saluți cu “trăiți, boss”, așa, just in case.

Conflictul nu denaturează, iar cei doi aveau să se întâlnească mai târziu la automatul de vignete de pe partea bulgară într-o încercare de reeditare modernă a tabloului lui Pieter Bruegel cel Bătrân – “Orbii conduși de orbi”. Sfioși în fața mașinăriei  în care trebuiau să își lase datele de identificare, neînțelegând (nici în română) ce trebuie făcut, analfabeții noștri funcțional aveau fețele cuminți a doi elevi proapăt scoși la tablă de profa de gramatică.

Urnirea de pe malul bulgăresc a utilajului este primită  cu urale, apoi cu salt înainte către mașini, fiecare calculând cât de scurt, sau de lung este bățul pe care l-au tras.

Mă uit la ceas, apoi la harta cu timpii de vamă. Stau de peste patru ore în vamă. Harta arată timp de trecere de 10 minute.

În bacul care a venit au încăput două TIR-uri și 16 mașini.

Nu mai aștepta nimic de la nimeni. Ești pe cont propriu. Cu cât mai devreme vei înțelege acest lucru, cu atât mai repede vei fi liber.

 

 

---