Jurnalistul John Blake de la CNN încearcă să își explice un fapt vizibil. Dincolo de dotarea proastă și ordinele anapoda, armata Rusiei pare ajunsă în momentul în care și-a pierdut apetitul pentru a se angaja în luptă. Faptul nu este singular în istorie. Au existat mai multe cazuri în istorie când mai multe armate…pur și simplu nu au mai dorit să intre în conflict. Anumite fapte istorice servesc acum drept argument și explicație…

Ce determină armatele să-și piardă dorința de a lupta? Iată ce ne spune istoria – și ce ar putea afla în curând Putin.

Analiza CNN începe cu un fapt istoric fără precedent. Un “armistițiu” încheiat între soldații de pe front ai mai multor armate beligerante, fără ca țările sau guvernele acelor armate să aibă habar. Un film superb, pe care vi-l recomandăm să îl vedeți, care se numește Joyeux Noel/Crăciun Fericit, filmat în România, a reflectat acest caz unic în istorie…

Ajunul Crăciunului 1914

A fost unul dintre cele mai ciudate episoade din istoria militară, un eveniment atât de neobișnuit încât la început a fost tratat ca un mit.

La ora 20:30, în ajunul Crăciunului din 1914, pe câmpurile de luptă umede și noroioase din nordul Europei, în timpul Primului Război Mondial, un soldat britanic a expediat un raport către cartierul general: soldații germani și-au luminat tranșeele și cântă colinde în timp ce le urează soldaților britanici un Crăciun fericit.

Ofițerii britanici le-au ordonat oamenilor lor să tacă, dar era prea târziu. Un soldat britanic a răspuns cu propriul refren de „The First Noel”. Un soldat german a strigat peste No Man’s Land – terenul de mijloc, plin de sârmă ghimpată și mortal, care separa armatele – „Ieși afară, soldat englez „.

Soldații au ieșit din tranșee și s-au întâlnit la mijloc. La fel au făcut și alții, adunându-se pentru a face schimb de ciocolată, vin și suveniruri. Au organizat chiar și un meci de fotbal, pe care germanii l-au câștigat cu 3-2.

Cei mai mulți dintre soldații care și-au dat mâna în acea seară de Crăciun învăluită de ceață aveau să moară înainte ca războiul să se încheie patru ani mai târziu. Dar scrisorile de la supraviețuitori și fotografiile granulate alb-negru dovedesc că nu a fost un mit. Se estimează că aproximativ 100.000 de soldați din ambele tabere au refuzat pur și simplu să lupte pentru că erau prea epuizați și obosiți.

Armistițiul de Crăciun a durat până la Anul Nou în unele locuri.

Explicație

„Până în decembrie 1914, bărbații din tranșee erau veterani, suficient de familiarizați cu realitățile luptei pentru a pierde mult din idealismul pe care îl purtaseră în război în august, iar cei mai mulți dintre ei tânjeau după un sfârșit al vărsării de sânge”, potrivit unei relatări despre Armistițiul de Crăciun din Smithsonian Magazine.

După mai bine de un secol, sunt puține șanse ca soldații ruși și ucraineni să se copleșească reciproc cu cadouri în această iarnă. Dar povestea Armistițiului de Crăciun este un exemplu al unei trăsături ciudate a războiului care oferă un avertisment armatei ruse asediate în Ucraina: există momente de-a lungul istoriei în care armate întregi încetează brusc să mai lupte, deși sunt egale sau chiar superioare numeric inamicului lor.

Ce determină armatele să își piardă dorința de a lupta? Și cum s-ar putea întâmpla acest lucru în cazul armatei ruse din Ucraina?

Aceasta este întrebarea pe care CNN a adresat-o veteranilor de luptă și istoricilor militari. În timp ce istoria este plină de armate aflate în dificultate, precum Armata Imperială Japoneză în cel de-al Doilea Război Mondial, care au luptat cu o intensitate feroce chiar dacă știau că nu vor câștiga, aceasta înregistrează și alte armate care au „renunțat în liniște” – au încetat să mai atace inamicul sau au făcut minimul necesar pentru a rămâne în viață.

„Frica și panica sunt mai contagioase decât Covidul”

Trupele rusești s-ar putea să se apropie de această prăpastie, spune Jeff McCausland, un veteran al războiului din Golf și profesor invitat de studii de securitate internațională la Dickinson College din Pennsylvania.

El spune că a devenit clar că armata rusă este slab instruită și aprovizionată și că, în multe cazuri, soldații săi și-au pierdut dorința de a lupta.

„Frica și panica sunt mai contagioase decât Covidul” pentru o armată, spune McCausland, co-autor al cărții „Battle Tested! Lecții de conducere de la Gettysburg pentru liderii secolului XXI”.

Sursele atât pentru frică, cât și pentru panică sunt variate. Dar McCausland și alți istorici spun că, de-a lungul istoriei războiului, există cel puțin trei motive pentru care armatele își pierd voința de a lupta.

UNU. Își pierd încrederea în cauza lor

McCausland a văzut de aproape o armată distrusă pierzându-și dorința de a lupta.

El spune că a comandat un batalion în timpul Războiului din Golf din 1990-1991 și a văzut atât de mulți soldați irakieni capitulând încât unitatea sa a avut probleme în a găzdui prizonierii.

Războiul a început când armata irakiană condusă de Saddam Hussein a invadat Kuweitul. Dar mulți soldați irakieni pur și simplu nu credeau în acest război.

„A existat un caz în care soldații irakieni s-au predat în fața unei drone care se învârtea deasupra lor”, spune McCausland.

Un exemplu mai recent al unei armate care și-a pierdut dorința de a lupta a venit în Afganistan.

Pe fondul retragerii armatei americane din țară în 2021, Armata Națională Afgană s-a prăbușit. Aceștia au permis talibanilor să preia rapid controlul, chiar dacă SUA au investit ani de zile și miliarde de dolari în pregătirea lor.

Motivul pentru capitularea complexă a armatei afgane ar putea fi distilat într-o singură întrebare, spune McCausland.

„Dacă ai întreba un soldat taliban: „Pentru ce naiba lupți?”, el ar spune că lupt pentru a-mi elibera țara de cruciați, așa cum bunicul meu a eliberat țara de sovietici și stră-străbunicul meu a eliberat țara de britanici. Și lupt pentru religia mea, pentru țara mea și pentru casa mea”, spune McCausland.

Și dacă aceeași întrebare ar fi fost adresată unui soldat al armatei afgane?

„El ar spune că luptă pentru un salariu – dacă nu i-l fură comandantul companiei.”

Talibanii credeau în cauza lor; armata afgană nu, spune McCausland.

DOI. Și-au pierdut încrederea în liderii lor

Fiecare război are imaginile sale definitorii. Războiul din Ucraina a dat deja câteva imagini de neuitat, care arată contrastul dintre stilul de conducere al președintelui rus Vladimir Putin și al omologului său ucrainean, Volodimir Zelenski.

Fotografiile recente cu Putin îl arată de obicei îmbrăcat în costum, singur în fruntea unei mese de conferință absurd de lungi, într-o cameră mare și sterilă, cu un general sau un birocrat care se ghemuiește la celălalt capăt. Legenda ar putea foarte bine să sune astfel: „Dictator paranoic și izolat în acțiune.”

Puneți în contrast aceste imagini ale lui Putin cu cele ale lui Zelenski. Una îl arată pe acesta stând hotărât alături de cercul său de consilieri, noaptea, la Kiev, după ce a jurat să nu abandoneze orașul, chiar dacă el și familia sa erau în pericol. Alte fotografii îl arată în trening, lustruit și bărbos, făcând schimb de îmbrățișări cu soldații de pe front.

McCausland, care este, de asemenea, consultant în domeniul securității naționale pentru postul de radio și televiziune CBS, spune că imaginile oferă o lecție de leadership.

„Uitați-vă la ambele fotografii în termeni de pentru cine v-ar plăcea să lucrați”, spune McCausland, care oferă ateliere de leadership pentru companii, organizații non-profit și instituții guvernamentale prin intermediul companiei sale, Diamond6. „Nu-mi pasă dacă ești în armată sau lucrezi pentru o corporație. Este destul de ușor să te decizi”.

Armatele își pierd dorința de a lupta atunci când își pierd încrederea în liderii lor, spun McCausland și alții.

Aceștia spun că soldații nu se așteaptă ca generalii sau alți lideri să se înghesuie cu ei în tranșeele de pe front. Dar ei vor să știe dacă liderilor lor le pasă de ei și le respectă sacrificiul.

Alexandru cel Mare

Dacă vreți să știți cum poate un lider să inspire o armată la niveluri supraomenești de rezistență, luați în considerare această poveste populară a unuia dintre cei mai mari comandanți din istorie: Alexandru cel Mare.

Alexandru își conducea armata însetată printr-un deșert neiertător, în urmărirea unui inamic, când iscoadele s-au întors la el cu o lingură de apă prețioasă într-un coif. Aceștia i-au înmânat coiful în fața armatei sale.

Alexandru le-a mulțumit soldaților și apoi, în văzul trupelor sale, a turnat apa pe pământ. El a anunțat că nu va lua apă decât dacă toți oamenii săi vor avea la fel. Trupele sale au aplaudat.

Alexandru cel Mare nu a pierdut nicio bătălie.

„Atât de extraordinar a fost efectul acestei acțiuni încât apa irosită de Alexandru a fost la fel de bună ca o băutură pentru fiecare om din armată”, avea să scrie mai târziu un cronicar.

TREI. Pierd sprijinul țării lor

Îi auzim pe comentatori avertizând cu privire la pericolele hiperpolarizării în politica americană, la puterea corupătoare a „banilor negri” nereglementați și practic nedetectabili și la prăbușirea normelor civice.

Ceea ce mulți nu spun este că aceste tendințe pot deveni o problemă de securitate națională în vremuri de război. Pur și simplu, o armată poate renunța atunci când țara sa devine prea coruptă sau divizată pentru a o susține.

Un exemplu clasic este prăbușirea în masă a armatei sud-vietnameze în primăvara anului 1975. Armata americană fusese fratele mai mare și binefăcătorul Vietnamului de Sud timp de un deceniu, în timp ce ambele țări luptau împotriva Viet Cong-ului și a armatei nord-vietnameze.

Dar guvernul sud-vietnamez era măcinat de corupție. Liderii săi și acoliții lor au deturnat ajutorul militar pentru a se îmbogăți și nu și-au creat niciodată un sprijin popular în rândul populației pe care se presupune că o serveau.

După ce armata americană și-a retras trupele de luptă în 1973, armata nord-vietnameză a lansat ofensiva finală asupra Saigonului doi ani mai târziu. Armata sud-vietnameză a refuzat să lupte. Fotografiile de știri din acea perioadă arată echipamentul armatei împrăștiate pe șosele, în timp ce soldații și-au abandonat unitățile și au încercat să se ascundă printre populația civilă, spune Derek Frisby, istoric la Middle Tennessee State University.

„Odată ce părea că Nordul avea de gând să cucerească Sudul, armata sud-vietnameză nu a mai putut face nimic în acest sens”, spune Frisby. „Odată ce americanii au plecat, [pierderea Vietnamului de Sud] părea inevitabilă”.

Războaiele nu sunt purtate doar de soldați. Ele sunt purtate de o țară, de oamenii și instituțiile sale. Ele sunt ceea ce istoricul Michael Butler numește „eforturi sociale”.

Sănătatea instituțiilor unei țări – guvernul, armata și mass-media – contează la fel de mult ca și voința de a lupta a unui soldat, spune Butler, autorul cărții „Selling a ‘Just’ War: Framing Legitimacy and U.S. Military Intervention”.

Butler a amintit de „Despre război”, lucrarea de pionierat a strategului militar prusac din secolul al XIX-lea Carl von Clausewitz, care a scris că „forțele pasiunii” sunt la fel de importante pentru succesul unui efort de război ca și armata și guvernul.”

Dacă un guvern este corupt și nu se bucură de încrederea poporului, armatele sale își pot pierde dorința de a lupta, spune Butler. El spune că acest lucru pare să se întâmple în Rusia, unde societatea este afectată de mult timp de o „stare de rău a societății”.

Cetățenii săi au trăit experiența traumatizantă a destrămării Uniunii Sovietice, corupția galopantă, apatia politică și zdrobirea presei independente și a vocilor disidente, spune el. Apatia politică a crescut.

Starea de rău care afectează Rusia civică s-ar putea să se răspândească în armata sa, spune el, adăugând că semnele sunt deja prezente în miile de bărbați care fug din Rusia pentru a scăpa de recrutare.

„Aceasta este o dovadă destul de convingătoare că forțele pasionale nu sunt cu adevărat blocate eficient în acest război”, spune Butler, profesor de științe politice la Universitatea Clark din Massachusetts. „Nu este surprinzător să vedem că acest lucru se manifestă pe câmpul de luptă prin trupe care dezertează sau se dezangajează.”

Forțele pasiunii de acum, totuși, par să favorizeze Ucraina. Bărbații și femeile din armata sa (femeile soldați servesc în unitățile de luptă din armata ucraineană) știu pentru ce luptă.

„Ucrainenii sunt motivați de poate cea mai puternică forță pe care o poate avea un soldat – apărarea țării, a familiilor și a caselor lor”, spune McCausland.

Marea întrebare pentru trupele rusești în această iarnă

Armata americană s-a confruntat cu o criză de moral în urmă cu jumătate de secol, în Vietnam.

Trupele americane nu s-au predat niciodată în timpul războiului din Vietnam. Nu au pierdut niciodată o bătălie majoră în timpul războiului. Ofensiva Tet din 1968, o campanie eșuată a armatei din Vietnamul de Nord și a Viet Cong-ului, a fost o victorie militară pentru SUA.

Și totuși, a fost, de asemenea, o pierdere politică devastatoare. Publicul american s-a întors împotriva războiului. Protestele anti-război au zguduit țara. Publicul american s-a înfuriat când a aflat că liderii politici și militari ai țării lor i-au mințit cu privire la scopul și succesul războiului.

Mulți soldați combatanți americani și-au pierdut pur și simplu dorința de a lupta. Retragerea bruscă a SUA din Vietnam a fost unul dintre cele mai umilitoare capitole din istoria noastră.

Contextul politic al războiului american din Vietnam era diferit de cel al actualului război din Ucraina. În Rusia, protestele față de război au fost zdrobite, iar mass-media a fost în mare parte necritică față de comportamentul lui Putin.

Dar, pe câmpul de luptă, mulți soldați ruși descoperă ceea ce unii soldați americani au realizat în Vietnam – că luptă pentru o minciună.

Așa cum a spus John Kerry, un veteran al luptei din Vietnam și viitor senator care s-a întors împotriva războiului, în timpul unei audieri în Congres în 1971:

„Cum îi ceri unui om să fie ultimul om care să moară pentru o greșeală?”

Aceasta este întrebarea care ar putea bântui soldații ruși din Ucraina în această iarnă. Dacă Putin nu le dă un răspuns care să facă ca greutățile lor să merite, migrația în masă a bărbaților care fug din Rusia după recrutare s-ar putea extinde pe câmpul de luptă.

Și într-o noapte friguroasă de iarnă, când singurele sunete ar putea să nu fie cele ale colindelor de Crăciun, ci ale oamenilor care mor pe câmpul de luptă, soldații ruși s-ar putea întreba unii pe alții:

”Cum îi ceri unui om să fie ultimul om care să moară pentru o greșeală?”.

---