Vorbim despre coronavirus. Suntem afectați de criza medicală. Ne facem griji pentru criza economică care o să urmeze. Ce se întâmplă cu artiștii? Cine vorbește despre criza prin care trec oamenii care, de multe ori, aduceau bani de acasă pentru a se putea exprima? Încercând să aflăm cum arată criza culturală, am vorbit cu Andreea-Diana Nistor despre motivele pentru care îi place să se numească artistă independentă, tainele scenografiei și ce se întâmplă cu tinerii care vor să creeze în România.

Drumul spre Rai

După o copilărie în care a căutat drumul spre Rai și a plâns pentru mențiuni la competiții de karate, Diana e bucuroasă că se poate prezenta drept artist independent. „Sunt artist independent, am terminat secția de scenografie la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică în 2014 (licența) și în 2017 (masterul), am 27 de ani și sunt din Târgoviște. Când eram mică voiam să mă fac sfântă, mama îmi luase Biblia pentru copii și țin minte că avea niște ilustrații foarte frumoase și părea o meserie cu un scop foarte clar: îi ajuți pe ceilalți și apoi mergi în Rai. Prin generală, mi-am dat seama că nu e posibil și mi-am zis că mă fac profesoară de religie. Eram introvertită și nu-mi plăcea neapărat în pauze. Aveam ochelari și tunsoare castron. O țintă perfectă! (Râde!) Părinții mei au zis să mă dea la karate, poate așa reușesc să mă «întăresc». N-am reușit, plângeam la toate competițiile și îmi dădeau «mențiunea a III-a». Am reușit să-mi găsesc calea în liceu. Sunt ambivertă, iubesc fotografia- e locul unde mă exprim cel mai liber și nu simt nevoia să fiu validată, am nevoie în fiecare zi să creez ceva palpabil, am învățat să mă bucur de oameni și să trăiesc cu fricile.”, povestește Diana.

Copilărie

După ce a crescut la țară, printre tufele de zmeură și animale, Diana a fost nevoită să se adapteze la oraș. Cu timpul, a început să iubească aglomerația. „Am copilărit cu bunicii, alergând prin grădină și uitându-mă ore în șir din fânar la pădure. Activitatea favorită era să mă ascund, să mă cațăr în vișin sau în tufele de zmeură și să observ ce fac oamenii din celelalte curți, să ascult despre ce vorbesc. Îmi plăcea să explorez grădina și casa «vagon», unde se depozitau tot felul de lucruri vechi sau stricate. Bunicul ținea să învăț câte o poezie pe zi, iar la finalul săptămânii aveam recital pentru părinții mei. Bunica, medic veterinar, mă lua cu ea pe bicicletă și mergeam prin sat să facă vaccinuri sau să asiste nașterea animalelor. Nu prea înțelegeam cum se întâmplă, dar îmi plăcea să mă joc cu puii după. Cel mai greu mi-a fost să mă mut la oraș cu părinții, mai ales la grădiniță unde copiii aveau cu totul alte activități față de ce eram obișnuită. A fost destul de greu să mă adaptez, la început, dar am învățat să iubesc orașul și aglomerația. Am avut atunci, ca și acum, multă susținere emoțională din partea părinților mei. Acum, când analizez trecutul, ei au avut o influență în a-mi alege meseria: tata, mecanic auto, meșterind zi de zi, având tot timpul o altă soluție decât cea cunoscută, mama, kinetoterapeut, dar cu multe veleități artistice, de la croitorie la desen liber după natură. La vârsta aceasta mă imaginam înconjurată de oameni și aveam impresia că o să știu cum funcționează viața.”, își amintește artista.

Școală

După ce a făcut voluntariat pentru festivalul Babel, Diana a dat admitere la scenografie. „În liceu, am fost la uman, secția bilingv – engleză, dar nu mă vedeam în postura de traducător sau profesor. Am ajuns să dau la scenografie, din întâmplare, cumva, am făcut voluntariat la festivalul de teatru Babel, am fost în trupa de teatru a liceului, dar nu îmi plăcea să fiu pe scenă. M-a atras, în schimb, munca din spate: crearea decorului, a costumelor. Și era mai aproape de nevoia mea de a crea ceva palpabil, să îmi pună mereu probleme, să nu zic la un moment gata, am înțeles, știu tot. A fost foarte interesantă experiența din facultate, datorită oamenilor pe care i-am întâlnit, doar că e un timp mult prea scurt să îți dezvolți o viziune personală și să te simți pregătit pentru meserie când o termini. Am făcut multe spectacole în anul 3, voiam neapărat să lucrez, să înțeleg procesul de creație și producție. Pentru «Numele» de Jon Fosse, în regia lui Mihai Ion Alexandru, am creat o cortină de apă, pe care se proiecta în timpul spectacolului, actorii aveau o scenă de 7 minute în care stăteau în ploaie;căram toți, înainte de fiecare reprezentatie, bidoane de 10L, pline ochi, ca să umplem jgheabul. În alt spectacol «Lut», în regia Irinei Slate, am umplut scena de la Palatul Copiilor de lut (și holurile, fără să vrem) , actorii jucau desculți, aveam probleme cu depozitarea lui, trebuia să se mențină umed, de la reprezentație la reprezentanție. Idei am întotdeauna pentru năzdrăvănii, dar, din păcate nu am cum să le pun în practică atât de mult pe cât îmi doresc-intervin problemele de buget, depozitare și neîncrederea teatrelor în a investi serios în spectacolele creatorilor tineri.”, spune tânăra.

Scenografie

Artista nu înțelege de ce se vorbește atât de puțin despre scenografie. „Definiția din dicționar a scenografului ar fi omul care creează decorul și costumele unui spectacol. Întotdeauna când mă prezint profanilor, sar cu definiția, pentru că se face ( încă) confuzia cu scenaristul. Pentru mine este oportunitatea de a crea universuri, spații în care ideile și poveștile au libertatea să existe pentru câteva ore. Mă bucură întâlnirile cu oamenii, de la creatori la ateliere, sunt într-un proces continuu de adaptare și învățare și sunt fascinată de fiecare dată de proces- de la schiță, la deviz și negociere și produsul final. Mă costă foarte tare fiecare spectacol pe care îl fac, simt că am o responsabilitate pentru fiecare alegere, fie ea de concepție sau material. Am noroc să lucrez cu regizori care au aceleași căutări și întrebări. Nu înțeleg de ce se vorbește atât de puțin despre scenografie sau despre scenografi, mi se pare că tot timpul este pusă în acest con de umbră, atât de critică cât și de spectatori. Dacă citești acum o cronică ai să observi cam două-trei fraze despre decor sau costume. Cred că ține foarte mult și de cultura plastică, de obișnuință și de un cult al regizorului și actorului, foarte pregnant în România. Și nu suntem singurii «nevăzuți», coregrafii, light, video, sound designerii și artiștii plastici în general sunt lăsați deoparte. Un exemplu concret sunt chiar părinții mei – nu știau ce face un scenograf până când nu am început eu să am acest interes. În primul rând, cred că este nevoie de o coagulare a breslei și de demitizare a comunicării între artiști. E nevoie de comunicare francă și de întâlniri în acest scop- cine suntem, unde suntem, unde mergem. Dar, am încredere că acesta este momentul potrivit pentru schimbare.”, crede Diana.

 

Rampa

Diana și prietenii ei au pus bazele unui „teatru de cartier”. „«Rampa» a apărut datorită nevoii noastre de  libertate de creație și pentru că nu părea că ne vom găsi locul în teatrul de stat, inițiativa a fost a regizorului Mihai Alexandru Ion. A început cu «Numele», apoi spectacolul imersiv «Azilul de noapte», în fostul Han Solacolu-aveam doar 20 de spectatori. Am creat spațiul și costumele din resturi și lucruri de acasă –  buget 0. Și am continuat cu același buget sau investiții personale încă 5 spectacole: Staipelochian, Julie, Expoziția, O noapte furtunoasă și Kremlinul de zahăr. Am jucat în festivaluri din țară și în Marea Britanie la IYAF in 2016. Am fost găzduiți la The Ark, o stagiune. Nu am reușit să avem spectatori. Am jucat la un moment dat pentru o singură persoană. Acum ne-am mutat la Plant Village, pe Titulescu 177, un fost service RATB, unde am realizat «Kremlinul» și am reușit timp de 10 reprezentanții să avem 800 de spectatori. Vrem să construim o comunitate în jurul acestui «teatru de cartier», o scenă alternativă, un spațiu liber pentru experimente culturale și acces liber la cultură. Contribui cu energie, idei, obiecte din podul bunicii și când se poate, bani pentru producția spectacolelor. Ne implicăm cu toții în creație, promovare și organizare.”, povestește scenografa.

Opera

Diana a lucrat la Opera Națională București dar, ca orice artist care se respectă, a renunțat la stabilitate financiară pentru ceea ce își dorea să facă, scenografie. „Propunerea a venit pe neașteptate, tocmai picasem examenul de admitere la masterul de Scenografie și colega mea Teodora Petre, m-a sunat să mă întrebe dacă vreau să vin, au nevoie de regizori de scenă. N-aveam nici o idee despre ce urmează să fac, dar m-a fascinat din prima zi. Am intrat direct în pâine, în repetițiile de «La traviata», de Giuseppe Verdi, în regia lui Paul Curran. Am învățat foarte multe din meseria asta, m-a ajutat să înțeleg mecanismele creației și montării unui spectacol și nu în ultimul rând coordonarea unui grup foarte mare de forțe umane: echipa tehnică și cea artistică. Le mulțumesc Paulei Gherghe și Adrianei Moisescu. M-am îndrăgostit de muzica clasică și de bucuria de a experimenta, seară de seară, o orchestră live. Am înțeles ce înseamnă grandios și cum să citesc o partitură. E o adrenalină care îți curge prin vene când începe spectacolul, îmi e dor uneori . A fost greu, în același timp, să observ natura umană într-o instituție de stat și diferențele care se fac între tehnic și artistic, lucru care îl observ și în teatru. Am lucrat două stagiuni jumătate, dar intrând la master în 2015, am renunțat la stabilitatea financiară pentru scenografie (mai ales avându-i ca profesori pe Stafan Caragiu și Alexandru Darie).”, spune tânăra.

Festivalul Strada Armenească

În fiecare an, bucureștenii participă la evenimentul organizat de armenii din România, Festivalul Strada Armenească. Printre oamenii din spatele festivalului se numără și Diana. „Armine Vosganian, prietena mea, mi-a zis că ar avea nevoie de un scenograf pentru festival și cu frică, am zis da. E una dintre cele mai frumoase experiențe, m-am bucurat să văd că echipa de organizare este una tânără și efervescentă. A fost o provocare personală să amenajez un festival, într-un timp care pare extrem de scurt. Îmi place să muncesc în echipă și găsesc mereu aici oamenii care mă ajută în proces (Silvia, Narine , Bogdan, Hrant, Cristi și voluntarii). Îmi doresc să fiu mai prezentă în organizare, nu doar pe partea de scenografie, am multe de învățat de la colegii mei.”, explică Diana.

Coronavirusul

Deși mulți dintre noi am început să petrecem mai mult timp pe rețele de socializare în autoizolare, Diana a reușit să devină imună la informațiiile alarmiste și confictele de pe Facebook. Cum o afectează criza medicală prin care trecem? „Mi-a fost frică, ca de orice lucru necunoscut, dar acum sunt doar alertă, încerc să păstrez regulile, dacă e nevoie să ies afară: spălat pe mâini, haine pe balcon. Stau acasă, de când am aflat că este una dintre cele mai bune soluții, deși am geamurile larg deschise, am nevoie de conexiunea cu natura și orașul chiar dacă se întâmplă sub altă formă. Nu m-am urcat pe pereți, sunt obișnuită să petrec mult timp singură și să meditez.-adversity equals opportunity. Desenez mai mult, recuperez timpul pentru citit, introspecția zilnică și încerc să văd imaginea de ansamblu. Partea bună este că nu mai stau mult pe Facebook sau Instagram, nu mă ajută surplusul de informații sau conflictele online.”, spune tânăra.

„Cu sau fără coronavirus, bugetul pentru cultură a fost tăiat în ultimii ani”

Toată lumea vorbește despre criza medicală cauzată de noul coronavirus, dar puțini dintre noi suntem conștienți de criza prin care trec artiștii independenți. „Cultura este prima care pică în astfel de situații, pentru ca presupune prezența unor mase foarte mari de oameni. Cu sau fără coronavirus, bugetul pentru cultură a fost tăiat în ultimii ani,nu pare a fi o prioritate sau o grijă pentru statul român ce se întâmplă cu artiștii, mai ales cei independenți . Cum a zis Corina Șuteu într-un articol recent, «pe scurt: la ce servește, de fapt, unei societăți, sistemul civilizator al artelor și al creației?». Spectacolele de la Rampa au fost anulate, opt la număr în martie, alte opt în aprilie dacă se va continua această situație, un spectacol la care lucrez cu regizoarea Cătălina Baciu la Teatrul «Tony Bulandra» din Târgoviște, un alt spectacol independent cu regizoarea Irina Slate.”, spune Diana.

Ce putem face pentru artiști

Diana nu crede că statul este preocupat de situația culturală din România, dar crede că fiecare dintre noi am putea să fim alături de artiștii pe care îi apreciem. „Nu cred că statul este interesat în aceste momente de situația culturală sau ce se întâmplă cu noi, cei care nu suntem angajați într-o instituție de stat și care trăim de la spectacol la spectacol. Sunt depășiți de situație în sistemul de sănătate. Trebuie remarcat că a apărut o ordonanță conform căreia «se adaugă o formă de susținere pentru persoane fizice cu venituri exclusiv din drepturi de autor și drepturi conexe dreptului de autor, care și-au întrerupt activitatea pe durata stării de urgență (începînd, deci, cu 16 martie 2020).» Adică, pentru artiștii independenți. Există o campanie inițiată de actori, «inDEPENDENT» pentru actorii independenți, unde se pot face donații pentru plata chiriilor. Altfel, sunați-vă prietenii freelanceri și întrebați-i cum se descurcă în această perioadă. După pandemie, donați, cumpărați bilete la teatru, mergeți să vedeți filmele românești când sunt în cinema și promovați artiștii din jurul vostru cu mai mult decât un «love» sau un «share».”, ne îndeamnă artista.

O zi ideală

Ne imaginăm că ne-am trezit din coșmarul cauzat de coronavirus. Cum arată o zi ideală pentru Diana? „Mă trezesc, beau cafeaua pe balcon, fumez o țigară, termin o schiță tehnică. Mă îmbrac subțire, iau în fugă ghiozdanul și aparatul de fotografiat, îmi iau un cappuccino de la metrou, merg în atelierul de decoruri, caut prin second hand-uri haine cu printuri neobișnuite, mă opresc în Obor să cumpăr elastic sau bride, fug la RAMPA la repetiție; când termin, iau tramvaiul spre o altă repetiție. Seara, mă plimb prin parc și cu puțin noroc, mă culc înainte de ora 3 dimineața.”, își imaginează Andreea-Diana Nistor.

Sunați-vă prietenii freelanceri și întrebați-i cum se descurcă în această perioadă. După pandemie, donați, cumpărați bilete la teatru, mergeți să vedeți filmele românești când sunt în cinema și promovați artiștii din jurul vostru.

Andreea-Diana Nistor

Surse cover foto: Arhivă Andreea-Diana Nistor | Marius Șumlea

---